De 7 ani intr-o iubire secreta...

Nu mai pot tine ascuns acest lucru...de obicei incerc sa fiu corecta...imi reuseste sa fiu sincera (oricum am o figura usor de citit – asta totusi daca vreau si eu). Si nu e frumos sa tradezi sau sa inseli...inca un truism! E chiar urat sa inseli...eh, nu poti face numai ce e bine sau frumos si in nici un caz ceea ce trebuie, cand trebuie.
Eram prin 2001 (si am repetat mult in gand acest an – ca sa nu-l uit - pentru ca eu nu tin minte coordonatele temporale ale evenimentelor ce au intrat in amintiri). Un prieten m-a recomandat unui prieten al lui ca stiind sa cant la chitara...aveau nevoie de cineva care sa “intre la cultural”...iar ei erau un club de turism montan (si asta am repetat in gand, ca sa-mi iasa dintr-o singura rasuflare). Si am zis – DA – am devenit repede Alina de la Zimbru Carpatin – Pitesti. Prima iesire a fost la Campina...m-am dus imbracata ca un motociclist: pantaloni de piele si bocanci inalti de trei degete. Nu voiam sa fac cine stie ce impresie – vazusem insa ca o sa ploua si mi se pareau mai impermeabili. Eram singura fata care a zis ca ar intra la orientare...ma rog era “la mixt”...baiatul se pricepea cu busola si trebuia sa o taraie pe fata prin noroi...alergand...ca-n viata. Mi-am luat avant...dupa ce am coborat valea, avantul s-a terminat...am continuat sa alerg, am inceput sa ma las trasa...in curand tarata (ce cuvant urat, insa castig la impresia artistica si da o nota de tragism). Apoi am simtit ca nu mai pot...picioarele nu mai ascultau, nu mai voiau sa se succeada in stang, drept, stang, drept. Stop: nu mai pot. Hai Alinaaa....ca poti...si lumea s-a ridicat in tribune, a inceput sa aplaude...nu, nu, nu eram in filmul asta. Forta se terminase...ajunsesem la climaxul neputintei fizice...vedeam niste cercuri...plamanii parca nu se mai puteau descurca cu aerul, nu-l mai puteau prelucra...niste vinisoare cred ca mi se vedeau pe fata...stomacul se stransese in jurul unui ghemotoc de ceva...si...clic! Dintr-o data am gasit puterea sa il misc pe dreptul mai mult decat pe stangul, apoi pe stangul mai repede decat dreptul...apoi...am terminat: 21 de minute – locul 2, la distanta mica de locul 1. Cred ca am luat si un premiu cu chitara, dar m-am laudat deja, asa ca nu mai fac un efort de memorie.
Asa a inceput totul...cu ruperea unei bariere fizice...de fapt: mai mult: cu verdele care se pierde sub picioare, cu aerul curat ce se cuibareste in plamani si iti limpezeste creierul, iar gandurile lasandu-le sa se mladieze datorita unei energii pe care o simti circuland in tot corpul. Muntele e ca o priza, iar stecherul ar putea fi picioarele...sau ochii in care se reflecta peisaje de tablou care te umplu. Te simti mic, dar fericit. Cred ca si muntele poate da dependenta – una frumoasa. Imi dau seama de asta, dar nu inteleg de ce...parca obsesiile pot fi explicate!
Traseu: triunghi, cerc, cruce, patrat cu interior rosu, galben sau albastru. Al nostru care e? Cel de pe harta...si noi unde suntem? A, aici? A, scuze, tin harta invers (sper ca nu am rosit, totusi imi arde un obraz)...mi se mai intampla:...sa nu mai stiu pe unde sa merg...oricum nu stiu foarte multe despre orientare...noroc ca suntem mai multi...unii stiu sa nordeze harta si chiar sa inteleaga unde suntem si unde trebuie sa ajungem. Astea sunt amanunte tehnice...n-am timp pentru asta...ia uite ce forma are norul ala...hm...nu mi se pare de ploaie – oricum am pelerina, prefer sa nu ploua insa, noroiul ne va ingreuna urcarea...poate reusim totusi sa intram in padure pana incepe ploaia. Urcam...imi plac zonele mai stancoase si abrupte...ma fac mai atenta la locul in care pun piciorul...sunt atenta sa nu alunec si sa nu deranjez pietrele care ar putea cadea spre cel din spatele meu. Urmam poteca, unde o fi semnul – a, uite-l pe copacul ala (nu e acelasi pe care scrie Dan+Alisa=love). Imi place sa privesc copacii de jos...sunt inalti si parca danseaza in jurul meu...mergem prin frunze care ascund gropi micute – e fain ca formeaza un covor moale – bine ca a calcat celalalt in baltoaca aia ascunsa de frunze. Nu-mi place sa ma murdaresc pe bocanci, de fapt nu-mi placea, in sapte ani m-am obisnuit, chiar: nu ma mai deranjeaza, te obisnuiesti si cu noroiul...Urcam de 30 de minute in continuu...ma dor putin muschii: in asemenea caz imi simt kilogramele in plus: imi promit iar ca o sa alerg seara. O mai fi mult pana la primul post? Inca 15 minute...bine, atunci nu ma mai asez, dar vreau o gura de apa – o sa beau ca montagnarzii stai linistit, o sa-i simt gustul pe care nu-l are si o sa o plimb in gura pana se incalzeste, ameteste si aluneca pe gat. Era sa cad: m-am impiedicat de o radacina de copac. Nu ma pot supara caci imi plac radacinile de copac ce ies prin pamant, numai trebuie sa fiu mai atenta: talpa asta de Vibram aluneca mai usor. Daca nu alunec, sigur o sa ma impiedic – nu gandesc negativ, dar totul se compenseaza – as fi vrut asta sa fie legea Alina: un corp scufundat intr-un volum de viata, este impins de jos in sus (sau de sus in jos:) cu o forta proportionala cu volumul de experienta dezlocuit de corp...iar corpul ala are si bune si rele – si ele se balanseaza intr-o balanta – nu stiu insa daca se contabilizeaza. Imi place sa ma joc cu radacinile: ele imprejmuiesc un locusor in care eu pot sa pun piciorul. Daca am calcat pe vreuna, am pierdut jocul. Ma joc si cu stancile: calc de pe una pe alta, iar daca nu o nimeresc, iar am pierdut. Hai sa ma incercam o data: a, gata: am iesit din padure. Am ajuns la un luminis: iarba este subtire, moale si lucioasa. Firele se culca simetric la pamant cand calcam pe ele. Ce frumos miroase. Moment........am marit cutia toracica, as stoca niste aer, dar s-a gresit constructia – nu trebuia sa mai urmeze ceva dupa inspiratie. Ei, lasa ca mai vin la munte! Parca era mai bine in padure...soarele cam ciupeste si mi-am uitat sapca. Chiar daca sunt friguroasa, imi dau jos polarul...il pun mai tarziu: aproape de varf o sa bata vantul.
Ma uit in zare: ce munte o fi asta? Ce conteaza atata timp cat simt fericire...e ceva intens...ce interpretari-raspuns o da creierul la impresiile pe care le aduna nervul optic? Nu stiu: sunt ocupata cu fericirea. In sfarsit pot sa pronunt sincer cuvantul asta. E frumos...de mici invatam sa categorisim: asta e frumos; asta e urat...e bine sa inveti un copil sa-si zica parerea, insa nu ne mai dezvatam toata viata de categorisiri influentate de spiritul estetic. Vantul devine mai puternic...imi deranjeaza firele de par...fata se simte mangaiata si de vant si de firele neascultatoare...e o mangaiere ce merita simtita cu ochii inchisi. Am cam obosit, insa stancile imi dau o senzatie ce scoate forte ascunse din cotloane de muschi. Sper sa nu fac febra...o sa-mi fie iar rusine ca nu m-am antrenat, dar daca fac, o sa-mi aduca aminte de efort: “l-am cucerit pe munte”. Ma rog: nu-mi raspunde, dar sunt sigura ca in forul interior tine la mine...mult...mai mult decat recunoaste. Suntem pe creasta...ma simt foarte printesa. Pasesc cu mandrie...e o mandrie ce nu va fi niciodata sinonima cu orgoliul pacatos. Ma simt bogata: priveliste...stare de bine...masaj gratis de la vant...sunt la inaltime. Cand scriu asta, imi pare asa de rau ca m-am suparat pentru lucruri...chestii (imi place cuvantul asta pentru ca minimizeaza – adica daca zici de chestia aia de accident...e mai mic, mai bland). Cum de nu-mi aduc aminte de fericirile montane? Ar trebui sa le bag in ecuatie ca sa compenseze. O sa ma intorc mereu la munte ca sa-mi amintesc de fericire.
Si eu te iubesc!

Cand melcii vorbesc:

"Sunt melc. Stiu ca vi se pare ciudat. Adica despre caii care vorbesc se fac bancuri, dar nici nu v-ati inchipuit ca un melc poate scrie (si inca blind typing:). De fapt viata mea nu e cu mult diferita de a voastra. Si eu imi port casa in spinare. Si eu ma misc incet. Atat de incet incat, atunci cand ajung la destinatie, ma intreb de ce am ajuns acolo. Si eu fac ochii mari si de fapt nu vad prea bine.Totusi sunt privat de cateva privilegii pastrate doar pentru voi. Adica nu pot sa ma intorc cu frana de mana. Nu pot sa imi invit prietenii la mine acasa. Probabil nu suntem asa sociabili asa cum puteti sa fiti voi.
Da sunt melc. E doua oara cand o spun cu voce tare. Ma astept sa imi raspunda ceilalti “Buna melcule”. Dar nu vreau sa imi justific vreo slabiciune. Doar ca nu stiu cand m-am trezit cu ditamai casa in spate. A fost o perioada cand eram putin in dubiu. Fara casa aratam oarecum ca o rama oarecare. Si il banuiam pe babacu meu ca m-a adoptat de fapt. Apoi a inceput sa creasca o casuta in mine. Si atunci eram putin timid atunci cand ii vedeam pe prietenii mei din copilarie cu adevarate vile.
Ziceam ca sunt suparat pe voi. Cand va aud: “mergi cu viteza melcului”. Mie mi se pare ca merg chiar repede. Ma culc cateodata cu o febra la picior dupa ce am fugit toata ziua dintr-o parte in alta(stii cum e). Si sa va vad pe voi cum ati merge daca ati avea un singur picior si va tarati cu el..."
Si eu sunt melc. Dimineata sunt mai melc decat un melc - pentru ca abia pot sa ma misc si imi cocotz ochii pe antene abia dupa o ceasca de cafea. Desi nu alerg niciodata, sunt mereu obosit – asa m-am nascut – sau am obosit putin mai tarziu fata de momentul in care m-am nascut, dar nu-mi mai aduc aminte cum e sa nu fii obosit. In rest, imi tresare inima mea cea moale (care nu stiu unde este localizata in corpul meu gelatinos) atunci cand vad ca o sa ploua. Ma gandesc: “off, iar trebuie sa ies dupa ploaie – alt sport periculos si sangeros". Si ma rog mereu sa dau de oameni care se uita pe unde merg...ca masinileee: fleoshc!

Sinusoida fericirii: sin(necunoscuta x) = necunoscutul y

Imi pare rau. Ca sunt din nou fatalista. Imi pare rau. Ca mi-am adus aminte de parerea pe care o aveam despre fericire si despre exprimarea ei grafica. Mereu mi s-a parut ca dupa ce se intampla ceva frumos, urmeaza ceva urat...dupa bun, ceva rau...dupa placere - durere...dupa sus - jos...multe chestii se intampla dupa modelul sinusoidei....atunci cand x si y se afla pe axa orizontala, respectiv verticala (sa-i zicem drum – cu valori pozitive sau negative – ca-n viata), reprezentarea grafica iese o sinusoida ce te coboara si te ridica. Nu as fi vrut sa observ asta pentru ca mi se pare ca daca tot am constientizat, s-ar putea sa nu ma mai pot bucura de momentele in care normal ar fi – sa ma bucur – dar ce rost are sa te bucuri cand stii ca o sa urmeze ceva cu minus in fata?
Si ma hotarasem: o sa gandesc pozitiv: oooom...zeeen...si imi iesea...pana cand m-am trezit intr-o zi nervoasa fara motiv – imi venea sa arunc cu ceva – nu in cineva...dar in felul in care Catherine (dintr-o ecranizare a piesei “Imblanzirea scorpiei” arunca cu niste vaze pe care le tinea intr-un dulap, deja pregatite si aliniate pentru a fi aruncate intr-un zid – e dragutza scena)...nu stiu daca voiam sa vad cioburi sau sa aud sunetul pe care il fac pana ajung in starea de cioburi. Starea asta a mea prevestea ceva...sau era doar o coincidenta...sau se aliniasera planetele...sau...ce ne mai place sa cautam si mai ales sa gasim coincidente...sa legam fapte de alte fapte, sa gasim simboluri, sa ne formam superstitii si sa ne obosim tinand cont de ele...Altadata, cand primeam cate o veste proasta, piticii care umblau pe la creier, dintr-o data se teleportau langa inima si cu un ac mic in mana - “paaac” o intepau...asa simteam de fiecare data: o strangere de inima. Imediat urma inspiratia, expiratia...amandoua incercand sa linisteasca fluidul rosu ce haladuieste prin vene. Dupa - niste amenzi de viteza pe aorta, apoi - ma linisteam si incepeam sa rumeg. De data asta insa, piticii nu au mai venit...cred ca ramasesera innamoliti pe undeva prin creier: ma asteptam. Si asta e ceva neobisnuit pentru ca eu nu sunt niciodata pregatita, de obicei sunt luata prin surprindere, de obicei ma mir cu toata sinceritatea (la mine-n gand:).
Mda: asa ma gandeam si eu ca te gandesti, dar nu voiam sa recunosc ca ma gandesc si ca e foarte aproape de a fi adevarat…dar daca ai zis…asa o fi: mereu incheiem cu “asta e” – care oricum e uneori meschin pentru ca doar ascunde acceptarea...este o acceptare deghizata. De data asta nu sunt de acord - gresesti (si e rostit pe cel mai "nemandru"si tandru ton), dar n-am incotro: asta e.
Cand eram mai mica, aveam senzatia ca fericirea ma ocoleste, acum mi se pare zgarcita, dar am invatat sa-mi fac rezerve de buna dispozitie din lucruri mici (ce frumos miros teii, ce frumos suna chitara, ce poza frumoasa cu o bicicleta "plutitoare" am vazut, ce ceas frumos de la medicamente am primit, ce frumos se vede verdele copacilor)...sau mari (o sa cant in Delta, la Folk You si mai vedem). Si cand se intampla sa fie un exces, pun niste fericire la borcan, ca stiu ca vine si iarna – inevitabil. Ciclicitatea asta o recunosc acum, in scris, insa promit ca nu ma mai gandesc. De multe ori a fost citata Scarlett O’Hara cu “o sa ma gandesc maine la asta”, dar numai de cate ori poate am aplicat eu...acum sper sa nu ma mai gandesc si maine.

Sindromul “abia cand a plecat plangand si n-a mai fost a mea”

Cred ca de mici incercam sa ne facem mari si sa intelegem firea umana sau probabil am vrea sa ne facem intelepti – ca mari nu prea inteleg de ce am vrea sa ne facem. Sa intelegem firea umana...teoretic ar fi cel mai usor – ca asta suntem, dar practic imi vin in minte atatea “de ce – uri “ incat procesul de intelegere imi pare foarte greu si anevoios. Despre intelepciune...pe la mine procesul e in toi: am foarte multe fire albe datorita (si numai ca sa fiu draguta nu folosesc “din cauza”)influentei genetice a mamei. Oricum ma vopsesc. Cu Henna. Abia asteptam sa ajung la complimentul cu nuanta geniala pe care mi l-a oferit cineva: “mda...pai pari asa o persoana care se vopseste cu Henna...”(aici: ala galben de pe mess de se tavaleste pe jos - am zis). Ea este o vopsea facuta din coaja de copac si miroase a mlastina, iar dupa mai mult timp de tinut mlastina in cap (this is my swamp;),ajungi la o culoare foarte faina de castaniu roscat. Am divagat din nou cum imi place mie...si cel putin inca unei persoane...hai doua. Dar sa termin cu elucubratia – a, da - imi plac destul de mult cuvintele ciudate(“in tinerete” erau niste neologisme pe care nu reuseam deloc sa le tin minte...si imi notam definitia...si ma mai uitam pe ce am notat...si cand era cazul sa-l folosesc, stiam cu ce litera incepe, dar restul nu venea si nu venea). Mi se pare urat sa folosesti cuvinte ciudate in prezenta cuiva care nu-i cunoaste sensul...totusi e aiurea: acum tu de unde sa stii daca persoana il stie sau nu? E un risc nu? Insa in prezenta unor persoane ce-si dau aere de superioritate parca ar fi...irefutabil – ba nu – oricine poate contrazice orice. A, si apropo de persoanele cu atitudini de printi sau printese mai aveam un comentariu: muhuhuhaha..."numai respect".
Bun – acum ca m-am eliberat si nu mai pot fi rea(da’ ce m-o fi apucat mai sus? Nu mai stiu), sa deschid niste ochi de copil si sa intreb de ce oamenii vor ce nu pot sau nu mai pot avea...de ce nu apreciaza cand au...si de ce cand au pierdut ar vrea sa (mai) aiba? Toata lumea stie ca viata e nedreapta, dar omul de ce nu face si el nota discordanta ? Nici macar eu, nici macar el, hai – eu mai putin, nici macar noi, despre voi – n-ar fi corect sa ma pronunt.
Suntem niste ametiti – cu mine in frunte desigur. Ma gandeam sa iau in seama vorba “ai grija ce-ti doresti” si sa nu mai vreau chestii romantice: o sa ma fac o materialista si o sa-mi placa bumbacul, satenul mai putin, inul si mai putin. O sa fiu o materialista si o sa vreau – un pian. Accept si unul electronic, dar sa aiba clapa dinamica. Pianul mecanic ar avea avantajul sunetului(la fel si dezavantajul) si al unor vibratii. Pianul este instrumentul la care am vibrat prima data, desi sunt sigura ca in viata intrauterina am dat de doua ori cu piciorul cand l-am auzit pe tata cantand la flaut una din sonatele lui Bach (prima e preferata mea) si o data cu mana cand l-am auzit cantand la vioara pe sensibilul insensibil. Bach era berbec – nu stiu cum ne-am fi inteles, dar exista o chimie...
Intr-o vara, a venit pe la mine o prietena din Bucuresti si a cantat la orga ce exista pe la noi prin sufragerie un menuet- de Bach. Am inlemnit. Dar inainte, am simtit bucurie, caldura si de aici nu mai caut cuvinte ca nu stiu cum sa explic ce am mai simtit. Cert e ca intr-o saptamana am invatat piesa pentru ca taica-meu a gasit partitura printre hartoage. Nu prea stiam eu notele, dar aveam asa o pasiune care ma impingea la chinuiala neincetat. Un copil care se bucura cand aude Bach, ar trebui sa fie un semn bun, dar nu cred ca atunci mi-am dat seama ca sunt speciala – toti suntem, dar eu am facut uneori eforturi sa-mi demonstrez asta. Q.e.d.
Cand aud “clipocitul pianului”, ventricolul drept se inghesuie un pic intr-un atriu (bineinteles ca nu stiu care e in partea de sus a inimii, si nici de unde pleaca sangele oxigenat – o sa ma interesez). Nu cred ca e vreo problema care sa fie descoperita la un EKG, e doar sensibilitate.
Muzica face bine – mai ales daca ai sindromul “abia cand a plecat plangand si n-a mai fost a mea” – subiect pe care l-am ocolit intentionat pentru ca fiecare cred ca a inteles exact mesajul pe care am vrut sa-l trezesc in sinapse.

Luna s-a apucat sa zambeasca...

Prietena mea Florina a observat ca am multe obiecte cu zambarici (de mentionat sunt cerceii mei bobitze galbene care rad din cand in cand de pe lobul urechii). S-a tot povestit de terapia prin ras – eu m-am prins mai greu, dar si cand am inceput sa aplic…Asadar multe lucruri in jurul meu zambesc – oamenii la fel – daca nu datorita mie, macar datorita lor (si pe ei ii caut si raman aproape de cei pe care i-am gasit).
Anul asta zambeste si luna. Nu stiu cum de nu am observat pana acum. Am tendinta sa cred ca Pamantul si-a mai schimbat unghiul de inclinare – sau ceva s-a intamplat. Cam acum aproape doua luni, jongland la intamplare cu ochii spre cer, am vazut luna in forma de semiluna intoarsa ca un zambet luminos. Era un zambet de reclama la pasta de dinti. Nu stiu ce pasta foloseste…trebuie sa fie ceva pe baza de Soare. Prima data cand am observat-o, mi s-a parut mai sarcastica asa – nu zambea cu toata gura…insa in serile urmatoare, s-a mai deschis. Ma tot gandesc de ce ar fi zambit sarcastic : in sinea ei radea probabil de ceva – daca nu de prostiile pe care le fac oamenii, sigur radea de mine care nu stiam daca sa ma apropii, sa nu…exagerez ca tresalt…I-a disparut zambetul ala si bine a facut ca mi-as fi pus mai multe intrebari decat era cazul si iar analizam aiurea. Avea acum un zambet mai sincer si parca intelegea: era intre noi o chestie tacita…reciproca…e dragutz totusi sa te simti inteles.
A treia seara deja radea in hohote – ma pregatisem oricum cu niste poante, dar n-am mai apucat sa zic nimic. Eeee….radem – glumim, dar sa stim de ce! Imi place sa rad – sa rad mai ales la glume si intorsuri de fraza absurde, brodari ad-hoc pe subiecte la care nu te-ai gandit niciodata in mod serios.
Gata: dupa patru zile…mi-am pierdut partenera de ras. N-o mai recunosteam: era diforma si inexpresiva. Cred ca aveam s-o astept sa se faca plina si sa trecem la capitolul “melancolie”. Cine poate si vrea sa se transforme in vreo lighioana – n-are dacat…noi, oamenii obisnuiti vom avea apucaturi obisnuite: ne vom gandi la fostul/ fosta, plimbare, foc de tabara, valuri si muuulte altele. Cei la fel de obisnuiti pot fi mai nervosi sau pot sta cu ochii in tavan – “doar-doar vor adormi”.
E frumoasa luna plina…chiar si plinuta (numai carcotasii fac caz de 2-3 kilograme in plus). Probabil de la faptul ca e rotunda(perfecta) place multora – chiar si marii care se “fluxeaza” si

“ refluxeaza” dupa cum ii canta satelitul.

A doua oara la Sighisoara

Masurarea terenului cu piciorul!

Cu sapca intr-o parte!

La lumina de lampa a becului...

Pomul impodobit cu ciori..."nothing mooooore"

"I'm watching you..."

La fereastra "mea" devreme...

"Vad la fereastra ta tarziu o lumina si nu stiu - de esti treaza sau visezi..."

Singurul caz in care n-ai vrea ca "ceasul sa-ti fie cat ti-e nasul"

Obicei german

"Ba eu sunt mai inalt"...perspectiva e totul

Cu flori dupa ureche

Casa din copac sau copacul din casa...

Dupa botez, taiem motzul...si l-am taiat

Cer intepat de turn..sa curga sangele albastru!!

De jos

Cu fustele rosii de umbrela in fata blocului...sau casei

De sus

Despre ochii nostri, ai vostri si…ai ghicit – ai tai

Cand eram mica, dupa ce am scapat de ochii albastri de lapte, aveam ochii tot albastri – cel putin asa se vede in poza din clasa intai cu stiloul, pampoanele si harta in spate – stiti…tabloul de clasa. Apoi s-au mai inverzit ca seman cu tata, apoi mi i-am dorit albastri si aminteam de fiecare data cum aveam eu ochii albastri cand eram mica(dar deh totul e schimbator)…apoi am fost mandra ca ii am verzi...apoi lumea ii vedea uneori albastri si a trebuit sa confirm ca ei sunt verzi si ca depinde de cum ma machez, de culorile hainelor si de lumina.
Mi-am format un obicei – de a ma uita “in” si mai ales “la” ochii oamenilor. Mi se pare ca sunt niste organe foarte expresive, chiar graitoare. Mi-a povestit cineva de un exercitiu interesant de la “regie”: ti se da o fotografie a unei persoane si trebuie sa construiesti o intreaga biografie. Asa sunt eu cu ochii – doar ii vad, si imi pot imagina sau pot deduce niste trasaturi psihice (ma mai si insel, dar cui nu i se intampla?)
Imi plac toate culorile de ochi (in ultimul timp am o slabiciune inexplicabila pentru cei negri), dar…frumosi sa fie si cu pupila dilatata. Pupila este un indicator al unor sentimente: se dilata daca iti place un lucru si se contracta de frica, daca minti si, evident, la lumina puternica. Am auzit pe undeva ca femeilor li se dilata daca vad o poza cu un copil, iar barbatilor daca vad femeia(nu neaparat cu copilul)…conteaza sa fie goala. Pe vremea grecilor din alte vremuri…indepartate desigur…pupila dilatata era o dovada de senzualitate si mancau nu stiu ce ierburi ca sa determine acest efect.
Daca nu ai ochii albastri, poti sa te multumesti cu niste gene lungi, iar daca nu ai gene lungi, poate ai un contur frumos al ochiului, iar daca nu…asta e; poate in viata viitoare destinul o sa fie mai darnic. Sunt frumosi ochii albastri…transmit asa o puritate, naivitate…bunatate…poezie…pofta de indragosteala…asta daca este o nuanta de albastru serios (eventual cu putin gri). Daca este un albastru deschis huskian, ma voi indoi uneori de echilibrul tau/lui/ei interior. Mi se pare ca daca ai ochii albastri, iti permiti sa ai si cearcane.
Ochii verzi par vicleni si ies rosii in poze. Dar nu sunt vicleni decat in situatii limita. Oricum se uita la tine dragastos – daca nu, nu se mai uita. Privesc in ansamblu (fara a-ti lasa senzatia ca se uita doar la ochi, la nas…sau cine stie unde). Si le mai place sa se uite la desene animate - caci multe culori se transforma in si mai multe culori daca sunt vazuti de o culoare. Nu? Sunt sensibili la soare si uneori ei insisi licaresc atat de puternic incat ti-e frica…ti-e frica sa nu te sufoce cu atata atentie. Sunt ca Marea Neagra in poze (care nu va arata niciodata ca in realitate – pentru ca pozele nu sunt realitate). Ochii verzi sunt usor de “citit” – observi usor daca sunt suparati, bucurosi, dezamagiti, speriati, pesimisti.
Verdele da bine cu rosu – e o combinatie draguta si poti ajunge la ea daca plangi: atunci, vinisoarele din globul ocular se dilata si concureaza cu verdele. Pleoapele, ca sa fie si ele bagate in seama, se umfla putin. Nasul…si el prin batista…Cand? Altadata…Verdelui nu-i mai place apa sarata…ii place semiluna (nu aberez; multor persone, cand rad, li se fac ochii mici, luand forma unei semilune). Vreau sa vad numai semiluni…
Ochii negri parca au adunat in ei multa substanta si…nemaistiind ce culoare sunt, au ramas inchisi. La ei “casa” s-a inchis…nu citesti nimic…nu ti se da nimic “pe sub mana”…trebuie sa revii, sa stai la coada, eventual sa lasi sacosa de cu seara ca sa “ai rand”. Sunt ochii ce te fac sa te intrebi ce e acolo. Daca nu-ti raspund, iti imaginezi ca e bunatate, tristete, visare(mii de piese lego de cuvinte pe care creierul le aranjeaza cand ochii “merg in gol”). Ce mai este? Inteligenta ce fasaie prin sarcasm si umor…si acum ma apuca exclamatia truismica: ce bine e sa razi! Pai da: luminitele din ochii negri te gadila pana razi – razi de orice (de fapt orice nu e orice – este un amanunt frumos – este un “ce faci” cand nu faci mare lucru, dar vrei sa fii intrebat, este tesatura imaginatiei care adauga in continuu elemente foarte diferite – si construiesti, construiesti…pana razi). Sunt ochii ce te asigura ca poti sa treci paraul chiar daca ti-e teama ca o sa aluneci pe piatra rotunda si uda ce se vede in mijlocul lui, sunt ochii ce se uita la un copilas cu atata dulceata incat ti se pare ca il mangaie de departe cu lumina, sunt ochii in care vezi lumini jucause, dar nu stii daca se bucura intr-adevar ca te vede, sunt ochii ce se intreaba “de ce nu ma mai iubeste” si repeta ca “nu e de vina”(si chiar nu e), dar care nu vor sa vada ca le poate fi din nou bine numai pentru ca, la fel ca si alti ochi, nu pot sa se desprinda de un trecut in care cred ca le-a fost bine (chiar a fost). Timpul sterge certurile si potenteaza clipele frumoase…depinde acum si de creier…dar endorfinele si oxitocinele au grija sa batatoreasca serios drumurile intre centrii importanti. Sunt ochii ce spun “lasa-ma in pace, acum vreau sa fiu cu mine – imi ajung”, sunt ochii ce spun greu

”te iubesc” ( nu ca cei caprui ar fi mai breji).
Da – mi-e dor.