In febra musculara a muzicii

M-am apucat in sfarsit de sport. Pentru ca acum stau la etajul 9. Daca urc pe scari o data, inseamna ca nu merge liftul, daca urc de trei ori, inseamna ca m-am apucat de sport. Exact: am coborat pe jos si apoi am urcat ...destul de repede si pe varfuri. De aceea de doua zile ma dor gambele. Nu, n-am facut stretching nici inainte, nici dupa. Las’ sa ma doara ca d’aia am muschi: sa-i simt. Saptamana asta – gata: am facut sport. De saptamana viitoare ma apuc de abdomene: am auzit ca daca razi mult, muschii de la burta fac un efort in plus si se intaresc. Nu stiu cate bancuri trebuie sa citesti ca sa faci patratele, dar ma bazez pe colegii mei simpatici...Ochei, ochei o sa incerc sa lucrez si alte grupe de muschi: flotari nu mai pot sa fac (anul trecut puteam zece, iar pe ultimele doua le jmecheream). Ce alti muschi mai sunt? Muschiul de pe langa falanga aratatoare a mainii drepte. Indexul face sport stand deasupra mouse-ului, pregatit in orice moment pentru click – iti trebuie ceva conditie fizica pentru click. In tinerete, aratatorul (si nu numai) a practicat aruncarea degetului pe clape de orga de la piano la pianissimo, s-a impiedicat pe taste de lemn ale chitarei din dotare, buricele degetelor mainii stangi au naparlit o data la doua saptamani si s-au ales cu pielea ingrosata, respectiv amprente modificate, probabil destul de diferite de surorile de peste drum – ale mainii drepte.

Pe la 20 de ani mi-a fost clar: degetele mele n-o sa mai creasca. De aceea de departe par cam carnaciori, de aproape sunt mai dragute si descurcarete. Se oftica uneori cand nu pot lua un barré si nici nu pot cuprinde mai mult de o octava. Pentru ca sunt scurte, nu primesc decat inele subtiri, obligatoriu de argint.

Imi plac mainile...ca exponente fizice ale verbului “a face”, ca dovezi estetice ale caracterului oamenilor (nu e obligatoriu), ca organe complexe care pot simti: vedea si aproape mirosi. De aceea le-am desenat intr-o perioada; pe ele si pe cai.

Imi plac mainile pentru ca... mainile nu se cauta mult, se gasesc si fara ochi.

NB1: Poza in care am surprins fotogenia mainii mele drepte este facuta cu un Zenith imprumutat tocmai pentru ca simteam o infierbantare ciudata...acum vreo 4 ani.
NB2: Desenul se numeste "Concert pentru mana stanga" - titlul unui concert al lui Ravel...si mai exista o carte cu acelasi nume, carte pe care am amanat-o pana am pierdut-o - din ochi:p pentru ca a ramas la Costesti, Arges,str...nr...pod, probabil capsata de vreun soricel mai "paperofil".

Fiecare pe calea sa...ferata sau nu

Si sa nu se uite inapoi(,) ca vine trenu’.

In zilele mele mai meditative, ma pisca intrebari formate din cuvinte al caror sens are ca sinonim cuvantul „menire”. Suna ciudat si greu, aproape nedigerabil – e mai usor de scris decat de pronuntat. Care o fi menirea mea? Parca e mai greu sa nu crezi ca universul n-a conspirat o teorie in care sa te fi implicat si pe tine. Trebuie sa-ti fi dat si tie acolo un rolisor cat de secundar, sa te fi pus acolo pentru niste figuratie...ceva. Ma gandesc ca instinctiv, te indrepti spre ceva ce ti se potriveste, spre ceva pentru care esti bun. La fel de instinctiv poti s-o iei prin balarii, sa te impiedici de lucruri ce nu ti se potrivesc, dar te incapatanezi sa le faci...pentru ca asa simti ca e bine.

Sunt din ce in ce mai mandra de instinctul meu – chiar daca mai face gafe, a inceput sa se descurce in lumea asta:) Totusi are niste inamici – inamici ai igienei linistii interioare: daca inima are vreo trepidatie anormala si un ritm omenesc numit indragosteala, s-a dus pe copca tot instinctul – nu mai aud decat clopoteii „clinc, clinc”. In rest, parca mai simt din cand in cand ce e bine si chiar ce e rau. In cazul B, am putea detecta o problema la motor: chiar daca stiu ca nu e bine, tot ma duc intr-acolo – nu e nimeni perfect si nu stiu de unde mi s-a aciuat ideea ca „e mai bine sa faci ce simti”. Bineee, dar dup’aia Alina sa nu te aud ca ai ochii rosii sau ca nu poti sa dormi. Nu, nu, voi avea constiinta curata ca am facut ce am simtit. O sa-mi asum totul. Si as vrea ca si tu sa faci la fel. Si sa-ti asumi calea ferata si faptul ca ai schimbat macazul. Eu voi merge pe o cale ferata paralela (ma voi asigura ca este paralela ca sa nu ne mai intalnim niciodata). De ce? Pentru ca sunt rea, cu o nevoie nativa de a-mi controla calea (chiar daca stiu ca nu o controlez eu). De ce? Pai ti-am zis: ritmul trenului nu mai e acelasi dupa accident: nu mai este „tatatam tatam”, este „tic tic tic tic”, deci nimic nu mai poate fi la fel.

Vorbind de cale, inevitabil voi vorbi despre muzica. Muzica ce m-a scos din niste buclucuri emotionale, muzica ce, am vazut la Discovery, dezvolta creierul intr-un fel, muzica ce este un subiect nesecat ce leaga oamenii. Treaba cu muzica mi-a iesit atat de repede si de natural,incat parte din raspunsul la intrebarea in care apare si „calea” parca as sti-o. Bun. Si acum? Pai acum...mai cant. Si? Si mai compun. Asa, si? Si ma intreb ce trebuie sa mai fac pentru ca piesele mele sa placa intr-adevar. Atat? Pai, ma gandesc, dar am dubii...Dubii? Degeaba ma stresezi cu atatea intrebari – o sa raspund doar la ce vreau eu si numai la cele la care stiu deja raspunsul. Adica...adica stiu ce-mi doresc si ce m-ar face fericita...stiu ca mereu am vrut sa plac si cand lucrul asta nu s-a intamplat...am simtit asa niste suferinta...Ce-ntreb eu si ce raspunde ea!

Si totusi...care spuneai ca ti-e menirea?