Sinusoida fericirii: sin(necunoscuta x) = necunoscutul y

Imi pare rau. Ca sunt din nou fatalista. Imi pare rau. Ca mi-am adus aminte de parerea pe care o aveam despre fericire si despre exprimarea ei grafica. Mereu mi s-a parut ca dupa ce se intampla ceva frumos, urmeaza ceva urat...dupa bun, ceva rau...dupa placere - durere...dupa sus - jos...multe chestii se intampla dupa modelul sinusoidei....atunci cand x si y se afla pe axa orizontala, respectiv verticala (sa-i zicem drum – cu valori pozitive sau negative – ca-n viata), reprezentarea grafica iese o sinusoida ce te coboara si te ridica. Nu as fi vrut sa observ asta pentru ca mi se pare ca daca tot am constientizat, s-ar putea sa nu ma mai pot bucura de momentele in care normal ar fi – sa ma bucur – dar ce rost are sa te bucuri cand stii ca o sa urmeze ceva cu minus in fata?
Si ma hotarasem: o sa gandesc pozitiv: oooom...zeeen...si imi iesea...pana cand m-am trezit intr-o zi nervoasa fara motiv – imi venea sa arunc cu ceva – nu in cineva...dar in felul in care Catherine (dintr-o ecranizare a piesei “Imblanzirea scorpiei” arunca cu niste vaze pe care le tinea intr-un dulap, deja pregatite si aliniate pentru a fi aruncate intr-un zid – e dragutza scena)...nu stiu daca voiam sa vad cioburi sau sa aud sunetul pe care il fac pana ajung in starea de cioburi. Starea asta a mea prevestea ceva...sau era doar o coincidenta...sau se aliniasera planetele...sau...ce ne mai place sa cautam si mai ales sa gasim coincidente...sa legam fapte de alte fapte, sa gasim simboluri, sa ne formam superstitii si sa ne obosim tinand cont de ele...Altadata, cand primeam cate o veste proasta, piticii care umblau pe la creier, dintr-o data se teleportau langa inima si cu un ac mic in mana - “paaac” o intepau...asa simteam de fiecare data: o strangere de inima. Imediat urma inspiratia, expiratia...amandoua incercand sa linisteasca fluidul rosu ce haladuieste prin vene. Dupa - niste amenzi de viteza pe aorta, apoi - ma linisteam si incepeam sa rumeg. De data asta insa, piticii nu au mai venit...cred ca ramasesera innamoliti pe undeva prin creier: ma asteptam. Si asta e ceva neobisnuit pentru ca eu nu sunt niciodata pregatita, de obicei sunt luata prin surprindere, de obicei ma mir cu toata sinceritatea (la mine-n gand:).
Mda: asa ma gandeam si eu ca te gandesti, dar nu voiam sa recunosc ca ma gandesc si ca e foarte aproape de a fi adevarat…dar daca ai zis…asa o fi: mereu incheiem cu “asta e” – care oricum e uneori meschin pentru ca doar ascunde acceptarea...este o acceptare deghizata. De data asta nu sunt de acord - gresesti (si e rostit pe cel mai "nemandru"si tandru ton), dar n-am incotro: asta e.
Cand eram mai mica, aveam senzatia ca fericirea ma ocoleste, acum mi se pare zgarcita, dar am invatat sa-mi fac rezerve de buna dispozitie din lucruri mici (ce frumos miros teii, ce frumos suna chitara, ce poza frumoasa cu o bicicleta "plutitoare" am vazut, ce ceas frumos de la medicamente am primit, ce frumos se vede verdele copacilor)...sau mari (o sa cant in Delta, la Folk You si mai vedem). Si cand se intampla sa fie un exces, pun niste fericire la borcan, ca stiu ca vine si iarna – inevitabil. Ciclicitatea asta o recunosc acum, in scris, insa promit ca nu ma mai gandesc. De multe ori a fost citata Scarlett O’Hara cu “o sa ma gandesc maine la asta”, dar numai de cate ori poate am aplicat eu...acum sper sa nu ma mai gandesc si maine.