64 horas, 55 minutos y 3,2,1 seGundos de felicidad!

Am realizat ca ar trebui sa renunt la dorinta utopica de a-mi dori un loc al meu – gen garsoniera sau apartament mic si ca o fericire tangibila se afla in a vedea-vizita locuri de prin lume. De cand am realizat acest lucru, imi doresc pe ascuns sa vad Barcelona. Si de cand am inceput sa-mi doresc destul de puternic, am declansat senzorii universului care a si inceput sa comploteze si sa demareze planurile pentru plecare: avion din Otopeni, 4 decembrie, ora 17.45, cu escala la Amsterdam – universul s-a gandit destul de bine – caci insemnau doua decolari: o dubla bucurie asadar. Am descoperit aruncand priviri galese prin hubloul avionului ca imi placea sa ma uit la avioanele din jur, si mai mult, aveam o senzatie de bine. Erau frumoase pasarile albe de metal! Formele aerodinamice alunecau printre ganduri nerabdatoare si obosite un pic de atata imaginat, ganduri ce zburasera demult inaintea aeronavelor acolo unde trebuia sa ajung si eu. Linie dreapta, zeci de kilometri la ora – eram curioasa cati erau ingramaditi in ora si…iata-ma in aer – ce bine e…mai vreau odata: hm – bine: n-avem timp de joaca! Iar am nimerit langa aripa avionului si nu vad toata aria de pamant pe care hubloul o lasa descoperita privirii. Cred ca as putea totusi sa-mi imaginez ce e si dincolo: o sa tai o bucatica din peisajul plin de becuri furnicacioase ce fac musuroaie de lumina si sa intregesc peisajul. Frumusetea ce se scurge sub mine imi da o senzatie ciudata si ca de obicei cand am emotii, simt ca “ma gadila gingiile” – da, si eu stiam ca fluturii stau de obicei in stomac – dar cred ca s-au plictisit acolo si au gasit calea prin esofag si s-au exilat: treaba lor – n-o sa ma apuc sa dirijez circulatia unor fluturi care n-au avut intotdeauna omologi stomacali. Ma gandeam ca ar fi fain sa inregistrezi senzatiile astea pe o banda de magnetofon si apoi sa le reasculti/resimti altadata – e ciudat ca nu am zis sa le inscriu pe un cd – de ce m-oi fi gandit la banda aceea? Pentru ca o vezi cum se deruleaza, cum trece pe la capul de descifrare a benzii magnetice, pentru ca pe magnetofon ne inregistra tata cand eram mici zicand poezii, cantece si tot felul de perle copilaresti.

Casa Batllo – “Visul de langa realitate”

Imi aduceam aminte de toate datile cand am intrebat “si cum e in Barcelona?”. Ma hotarasem sa uit parerile altora ca sa nu le altereze pe ale mele, dar eram sigura ca voi gasi amanunte simpatice pe care altii nu le-au observat. Cand am ajuns la Pedrera, era o coada lunga, iar verdictul de nu a sta a venit instantaneu, chiar daca Gaudi a fost un ditamai geniul calcat de masina. Repulsia pentru statul la coada formata in timp prin experiente proprii si multe povestite de altii, amestecata cu o nerabdare colectiva a fost chiar compensata: dupa colt, era un chitarist inarmat cu un Ibanez care canta Sonata lunii – mult timp piesa mea preferata pe care am iubit-o atat de mult incat am uitat-o – cred ca mai stiu doar primele portative. Asadar fundul mi s-a lipit de banca, ochii de chitara, mainile de aparat, obrazul de obraz, mainile iar de aparat si…beatitudine.

E frumoasa Pedrera… “killing me softly with his sooongs…feelings, nothing more than feelings”…la al patrulea cantec am fost dezlipita de pe banca aratandu-mi-se ghidul de vizitat.

Chitaristul pianist

Pedrera la jumate de poza

Eram pregatita sa fiu impresionata de dantelariile Sagradei Familia si m-am surprins prin faptul ca la un moment dat ma agasau macaralele care hlizeau in soare pe langa turlele artnouveau-gotice. Nici photoshop nu stiu ca sa prelucrez pozele: am vanat totusi un unghi care sa le mascheze.

Face 2 face

Arta stradala a scos mai multe comentarii si aprecieri decat tablourile din Muzeul de Arta Contemporana. Nu ma asteptam sa rad cu atata pofta intr-un muzeu…fiind destul de echidistanta intre un cunoscator si un necunoscator, dar cautand motive de hlizeala si avand simtul penibilului cam dezvoltat – si cum sa nu razi in fata unui tablou negru cu inca niste patrate aproape negre – “entropia alegoriei superflue a sentimentului de insingurare…zzz…” – nu mai stiu cum se numea.

Ganditorul

Nici in Muzeul Picasso nu am fost patrunsa de geniul creatorului, dar o paralela video cu un tablou al lui Velasquez din care Picasso a repictat pe rand pesonajele in stil colturos a trezit un real interes – si am recunoscut cele doua perioade roz si bleu – da: capul patrat avea mult roz si bluza femeii de nu se urca niciodata pe cantar era destul de bleu (nu, nu este un exemplu care sa puna in evident simtul meu de observatie – totul era evident). Acum imi dau seama ca lipseau tablourile pe care le cunosteam eu – pai ori e alu’ Picasso, ori…Am vazut o expozitie extraordinara in Poble Español: de departe tablourile pareau fotografii, iar de aproape vedeai tusele fine ale pensulei – genial.

Tablou ad-hoc

Cu papilele setate pe “foame”, am degustat cultural tapas, tortilla si paella – miaam si inca un pfiu (bine ca nu am achitat eu nota).

Si…cum a fost la Barcelona? – e cam greu sa tragi la sorti din atatea senzatii si sa o desemnezi pe cea castigatoare, pe cea mai aproape de inima ta.

A fost frumos – ce sa mai zic.

Ca sa ne gaseasca extraterestrii mai usor

Cine-i seful?

E buna si chitara la ceva

Reţeta de Crăciun a unei familii imaginare

Familia noastră din reţetă are doi copii – un băiat şi o fetiţă. Se vor instala în bucătărie, iar mâncarea pregătită va fi pilaf de legume în foaie.
Tatăl a fost trimis mai devreme la piaţă cu următoarea listă:
- ½ kg ceapă;
- ½ kg morcovi;
- 1kg mazăre;
- ½ kg fasole;
- 1 pungă de orez;
- 1 pachet de unt;
- 1 foaie de aluat;
- 1 legătură de pătrunjel;
- 1 legătură de mărar.
După ce lista a fost minuţios respectată, tatăl având la un moment dat nevoie de confirmarea telefonică asupra tipului de aluat, toată familia s-a adunat la bucătărie. Cel mai curajos va tăia ceapa. Presupunându-se că acesta este tatăl, după ce va curăţa cele trei cepe, mama îi va spune să le lase un pic într-un vas cu apă ca să nu plângă tocmai înainte de Crăciun. În zâmbetele tuturor, mama a spălat deja mazărea şi împarte celelalte treburi: cel mic alege fasolea, iar sora lui mai mare va curăţa 2 morcovi şi îi va toca mărunt. Ceapa va ateriza curând în tigaie, gata să fie înăbuşită. Ei i se vor alătura celelalte legume pregătite: mazărea, fasolea, morcovul. Toate acestea vor fi lăsate să se sufoce în ritm gastronomic şi deranjate din când în când de puţină apă şi bineînţeles mama le va învârti cu măiestrie cu lingura de lemn. Din punga de orez va ţâşni orezul neastâmpărat, în prealabil spălat de tatăl care a întrebat de la început “în câte ape”să-l ameţească. Legumele vor fi lăsate la şedinţă în tigaie, până nu vor mai avea încotro şi vor scădea. Pentru aromă şi culoare, tatăl a mărunţit deja mărarul şi pătrunjelul, dar cel mic are impresia că nu a făcut destul şi vrea el să arunce verdeaţa în tigaie. Aşadar se urcă uşor pe scaun şi presară verdeaţa. În tot acest timp, aluatul cumpărat a avut timp să se dezmorţească, iar mama îl va întinde într-o foaie de ½ cm . Cea mică a vrut neapărat să ungă ea cu unt oala în care se va muta curând aluatul. A promis că se va spăla imediat şi va tapeta oala cu făină. După ce a nins cu făină în oală, aluatul a luat forma oalei şi peste el, mama a pus umplutura ce aştepta cuminte în tigaie. Aluatul va cuprinde protector legumele şi oala va fi băgată la cuptorul deja încălzit. Se va lăsa la rumenit, urmărit din când în când de ochii ageri ai mamei, de cei curioşi ai copiilor şi de ochii veseli ai tatălui. Apoi, fără pic de milă, va fi răsturnat în farfurie şi toţi membrii familiei vor număra câte ore mai au de aşteptat până la masa de Crăciun…

In febra musculara a muzicii

M-am apucat in sfarsit de sport. Pentru ca acum stau la etajul 9. Daca urc pe scari o data, inseamna ca nu merge liftul, daca urc de trei ori, inseamna ca m-am apucat de sport. Exact: am coborat pe jos si apoi am urcat ...destul de repede si pe varfuri. De aceea de doua zile ma dor gambele. Nu, n-am facut stretching nici inainte, nici dupa. Las’ sa ma doara ca d’aia am muschi: sa-i simt. Saptamana asta – gata: am facut sport. De saptamana viitoare ma apuc de abdomene: am auzit ca daca razi mult, muschii de la burta fac un efort in plus si se intaresc. Nu stiu cate bancuri trebuie sa citesti ca sa faci patratele, dar ma bazez pe colegii mei simpatici...Ochei, ochei o sa incerc sa lucrez si alte grupe de muschi: flotari nu mai pot sa fac (anul trecut puteam zece, iar pe ultimele doua le jmecheream). Ce alti muschi mai sunt? Muschiul de pe langa falanga aratatoare a mainii drepte. Indexul face sport stand deasupra mouse-ului, pregatit in orice moment pentru click – iti trebuie ceva conditie fizica pentru click. In tinerete, aratatorul (si nu numai) a practicat aruncarea degetului pe clape de orga de la piano la pianissimo, s-a impiedicat pe taste de lemn ale chitarei din dotare, buricele degetelor mainii stangi au naparlit o data la doua saptamani si s-au ales cu pielea ingrosata, respectiv amprente modificate, probabil destul de diferite de surorile de peste drum – ale mainii drepte.

Pe la 20 de ani mi-a fost clar: degetele mele n-o sa mai creasca. De aceea de departe par cam carnaciori, de aproape sunt mai dragute si descurcarete. Se oftica uneori cand nu pot lua un barré si nici nu pot cuprinde mai mult de o octava. Pentru ca sunt scurte, nu primesc decat inele subtiri, obligatoriu de argint.

Imi plac mainile...ca exponente fizice ale verbului “a face”, ca dovezi estetice ale caracterului oamenilor (nu e obligatoriu), ca organe complexe care pot simti: vedea si aproape mirosi. De aceea le-am desenat intr-o perioada; pe ele si pe cai.

Imi plac mainile pentru ca... mainile nu se cauta mult, se gasesc si fara ochi.

NB1: Poza in care am surprins fotogenia mainii mele drepte este facuta cu un Zenith imprumutat tocmai pentru ca simteam o infierbantare ciudata...acum vreo 4 ani.
NB2: Desenul se numeste "Concert pentru mana stanga" - titlul unui concert al lui Ravel...si mai exista o carte cu acelasi nume, carte pe care am amanat-o pana am pierdut-o - din ochi:p pentru ca a ramas la Costesti, Arges,str...nr...pod, probabil capsata de vreun soricel mai "paperofil".

Fiecare pe calea sa...ferata sau nu

Si sa nu se uite inapoi(,) ca vine trenu’.

In zilele mele mai meditative, ma pisca intrebari formate din cuvinte al caror sens are ca sinonim cuvantul „menire”. Suna ciudat si greu, aproape nedigerabil – e mai usor de scris decat de pronuntat. Care o fi menirea mea? Parca e mai greu sa nu crezi ca universul n-a conspirat o teorie in care sa te fi implicat si pe tine. Trebuie sa-ti fi dat si tie acolo un rolisor cat de secundar, sa te fi pus acolo pentru niste figuratie...ceva. Ma gandesc ca instinctiv, te indrepti spre ceva ce ti se potriveste, spre ceva pentru care esti bun. La fel de instinctiv poti s-o iei prin balarii, sa te impiedici de lucruri ce nu ti se potrivesc, dar te incapatanezi sa le faci...pentru ca asa simti ca e bine.

Sunt din ce in ce mai mandra de instinctul meu – chiar daca mai face gafe, a inceput sa se descurce in lumea asta:) Totusi are niste inamici – inamici ai igienei linistii interioare: daca inima are vreo trepidatie anormala si un ritm omenesc numit indragosteala, s-a dus pe copca tot instinctul – nu mai aud decat clopoteii „clinc, clinc”. In rest, parca mai simt din cand in cand ce e bine si chiar ce e rau. In cazul B, am putea detecta o problema la motor: chiar daca stiu ca nu e bine, tot ma duc intr-acolo – nu e nimeni perfect si nu stiu de unde mi s-a aciuat ideea ca „e mai bine sa faci ce simti”. Bineee, dar dup’aia Alina sa nu te aud ca ai ochii rosii sau ca nu poti sa dormi. Nu, nu, voi avea constiinta curata ca am facut ce am simtit. O sa-mi asum totul. Si as vrea ca si tu sa faci la fel. Si sa-ti asumi calea ferata si faptul ca ai schimbat macazul. Eu voi merge pe o cale ferata paralela (ma voi asigura ca este paralela ca sa nu ne mai intalnim niciodata). De ce? Pentru ca sunt rea, cu o nevoie nativa de a-mi controla calea (chiar daca stiu ca nu o controlez eu). De ce? Pai ti-am zis: ritmul trenului nu mai e acelasi dupa accident: nu mai este „tatatam tatam”, este „tic tic tic tic”, deci nimic nu mai poate fi la fel.

Vorbind de cale, inevitabil voi vorbi despre muzica. Muzica ce m-a scos din niste buclucuri emotionale, muzica ce, am vazut la Discovery, dezvolta creierul intr-un fel, muzica ce este un subiect nesecat ce leaga oamenii. Treaba cu muzica mi-a iesit atat de repede si de natural,incat parte din raspunsul la intrebarea in care apare si „calea” parca as sti-o. Bun. Si acum? Pai acum...mai cant. Si? Si mai compun. Asa, si? Si ma intreb ce trebuie sa mai fac pentru ca piesele mele sa placa intr-adevar. Atat? Pai, ma gandesc, dar am dubii...Dubii? Degeaba ma stresezi cu atatea intrebari – o sa raspund doar la ce vreau eu si numai la cele la care stiu deja raspunsul. Adica...adica stiu ce-mi doresc si ce m-ar face fericita...stiu ca mereu am vrut sa plac si cand lucrul asta nu s-a intamplat...am simtit asa niste suferinta...Ce-ntreb eu si ce raspunde ea!

Si totusi...care spuneai ca ti-e menirea?

La film

Eu nu ma duc la film in ultimul timp decat daca sunt trimisa: mi se da una bucata invitatie, si ma infiintez cu numele propriu confirmat de buletin la casa de bilete – daca ma invidiati pentru asta, tre sa precizez ca am muncit ca sa ajung aici :)(si bataturile de la degetele mainii stangi sunt dovada). Ieri am fost trimisa la filmul de actiune Max Payne (a trebuit sa ma uit pe net ca sa redau si numele, Max e de inteles, dar Payne? – sigur vine de la suferindul “pain” – care este omonimul omofon:)

Si m-am dus cu o prietena. Afisul avea mult gri si un inger negru in spatele personajului principal – buhuhuuuu – i-am zis ca daca nu ne place, iesim. El, eroul, imbracat in geaca de piele, si-a pierdut familia si de aici dorinta de razbunare. Se preconiza mult bum-bum, poc-poc, ciu-ciu si jaaaang. In mod normal, la teve, nu cred ca as fi avut rabdare sa-l urmaresc, insa aici au fost doua elemente esentiale care m-au facut sa raman lipita de scaun, sa tresar de doua ori si sa zic la sfarsit “hai, ca a fost misto”. Primul element: fusesem cam nervoasa sau enervata (degeaba, normal), iar al doilea - efectele speciale care se auzeau fain. Si de unde nu a inceput politzaiul Max sa secere la mafioti, sa le care pumni asezonati cu picioare si sa-i dea cateva bucati lui Chris O’Donnel (a uitat cum se batea pe vremea cand era d’Artagnan – off). Si uite-asa trecea si tensiunea mea – defulare in toata regula.

In functie de film, am eu niste cadre preferate sau tehnici de filmare speciale (nu ca as sti ceva despre ele, dar clar stiu sa spun ce-mi place). Ei bine, imi place cand vezi cu incetinitorul (hai, bine - au ralenti) cum vine glontele (vjjj) si dupa caz, strapunge o bucatica de carne sau nu. Apoi imi place cand personajul este filmat din fata, dar am vazut eu ca sta cumva pe suportul camerei – si se misca amandoi. Si mai imi place cand se bat doi si nu-si nimeresc partenerul de bataie pentru ca se fereste. Aaaaa...da: ador cadrele filmate de sus din elicopter, iar jos nu ma deranjeaza sa fie blocuri, campie, munte sau intindere de apa. Si imi place mult cand se schimba repede planul prezent cu cel din trecut, dar locul de filmare este acelasi. Si mai imi place cand muzica e compusa de Michael Nyman, Yann Thiersen, Shigeru Umebayashi, Ennio Morricone sau…oricine numai sa fie cu orchestra sinfonica.

Ei, acum m-a muscat un pic interactivitatea, de aceea va invit si pe voi sa-mi povestiti ce “tehnici de filmare" va plac.