marți, 21 octombrie 2008

La film

Eu nu ma duc la film in ultimul timp decat daca sunt trimisa: mi se da una bucata invitatie, si ma infiintez cu numele propriu confirmat de buletin la casa de bilete – daca ma invidiati pentru asta, tre sa precizez ca am muncit ca sa ajung aici :)(si bataturile de la degetele mainii stangi sunt dovada). Ieri am fost trimisa la filmul de actiune Max Payne (a trebuit sa ma uit pe net ca sa redau si numele, Max e de inteles, dar Payne? – sigur vine de la suferindul “pain” – care este omonimul omofon:)

Si m-am dus cu o prietena. Afisul avea mult gri si un inger negru in spatele personajului principal – buhuhuuuu – i-am zis ca daca nu ne place, iesim. El, eroul, imbracat in geaca de piele, si-a pierdut familia si de aici dorinta de razbunare. Se preconiza mult bum-bum, poc-poc, ciu-ciu si jaaaang. In mod normal, la teve, nu cred ca as fi avut rabdare sa-l urmaresc, insa aici au fost doua elemente esentiale care m-au facut sa raman lipita de scaun, sa tresar de doua ori si sa zic la sfarsit “hai, ca a fost misto”. Primul element: fusesem cam nervoasa sau enervata (degeaba, normal), iar al doilea - efectele speciale care se auzeau fain. Si de unde nu a inceput politzaiul Max sa secere la mafioti, sa le care pumni asezonati cu picioare si sa-i dea cateva bucati lui Chris O’Donnel (a uitat cum se batea pe vremea cand era d’Artagnan – off). Si uite-asa trecea si tensiunea mea – defulare in toata regula.

In functie de film, am eu niste cadre preferate sau tehnici de filmare speciale (nu ca as sti ceva despre ele, dar clar stiu sa spun ce-mi place). Ei bine, imi place cand vezi cu incetinitorul (hai, bine - au ralenti) cum vine glontele (vjjj) si dupa caz, strapunge o bucatica de carne sau nu. Apoi imi place cand personajul este filmat din fata, dar am vazut eu ca sta cumva pe suportul camerei – si se misca amandoi. Si mai imi place cand se bat doi si nu-si nimeresc partenerul de bataie pentru ca se fereste. Aaaaa...da: ador cadrele filmate de sus din elicopter, iar jos nu ma deranjeaza sa fie blocuri, campie, munte sau intindere de apa. Si imi place mult cand se schimba repede planul prezent cu cel din trecut, dar locul de filmare este acelasi. Si mai imi place cand muzica e compusa de Michael Nyman, Yann Thiersen, Shigeru Umebayashi, Ennio Morricone sau…oricine numai sa fie cu orchestra sinfonica.

Ei, acum m-a muscat un pic interactivitatea, de aceea va invit si pe voi sa-mi povestiti ce “tehnici de filmare" va plac.

miercuri, 8 octombrie 2008

Penelopa secolului 21



Nu imi aminteam prea multe amanunte din povestea Penelopei si a ratacitorului Ulise (a se citi “nehotaratului” – ca daca voia, se intorcea acas’ si nu mai umbla teleleu cu gandul la cai troieni, nimfe sau sirene), drept pentru care am dat un search mic si am gasit un post – niste puncte de aici voiam sa le ating si eu, asa ca redau fragmentul si revin:

“Ma obsedeaza in ultima vreme din ce in ce mai mult povestea Penelopei. Ce poate face o femeie sa accepte chinuitoarea asteptare in timp ce un sot aproape necunoscut isi implineste destinul. Nu vi se pare nedrept contrastul asta intre epopeea lui plina de glorie (sa recunoastem, nimic nu i-a lipsit "sarmanului" Ulise in cei douazeci de ani) si viata ei intrata in letargie?! Il iubea Penelopa pe acest Ulise sau o calauzeau doar principiile morale. Ma intreb daca femeia "moderna" mai poate sa fie o Penelopa, daca in secolul vitezei ne mai permitem sa ne traim viata asteptand - din iubire sau in virtutea principiilor - mi-e tot una...
Posibil ca in doze mici si rare asteptarea sa fie buna: amplifica placerea revederi, dar... ?!” - de redgold

Dupa tendinta indreptatita de a pune inca un “i” la “revederi”, as continua cu un portret al Penelopei din secolul vitezei, luminii, becului si sper in curand al teleportarii. Portretul ar putea raspunde intr-un fel interogatiei retorice a autorului care are dubii asupra femeii moderne. Eu as zice ca nu prea merita sa traiesti viata asteptand – daca stai cu gandul aiurea, iti fuge viata de sub picioare. Nici macar un presupus sentiment puternic impartit de cei doi sau datoria unor actiuni viteze cu un caracter eroic-uman, parca nu ar scuza lipsa lui de langa ea.
In acest secol, Penelopa nu se mai uita in zare asteptand fregata sotului ei, ci sta in fata ecranului calculatorului si asteapta un mail. Suspina langa messenger toata ziua, dar Ulise este offline. Tresare de fiecare data cand in coltul ecranului apare anuntul unui nou mail – uof: este doar o alerta ejobs.
Cateodata mai intra “invisible” pe mess, caci daca e “available”, se gasesc tot felul de petitori sa-i dea “buzz”.
Asa ca, celor mai insistenti, le-a dat deja “ignore”. Intre timp, isi tese propriul blog si navigheaza pe alte blog-uri, lasand “comment-uri” in speranta ca vreun ciclop mai iute de ochi, va intra pe blog-ul ei si ii va lasa la randul lui un comment cu nuanta informativ-ulisiana.
Intre timp, Ulise pluteste pe hi5, unde da “accept” oricarei nimfe, ba isi mai si da “blind date” cu numita Circe.
Penelopa, femeie de casa si rabdatoare, da “decline” oricarei “photo sharing invitation”, dar, cu o banuita caracteristica materialista si cu scepticismul specific uman (ati vazut voi vreo pisica sau caine sceptici?), fapta nu este tradusa ca avand un sentiment moral...
Evident, in “secolul vitezei” suntem prea grabiti, iar principiile deja “alearga repede”. La fel de grabiti suntem sa tragem concluzii, sa punem etichete, sa luam decizii...sau nu (?)

luni, 6 octombrie 2008

Rrrrrr...


“Ia Alex…arata-i fetei…cum face leul?” ii zice tatal…




Si vedeti in poza cum face leutzul…desi era cam mirat de fata de pe role care statea cu un obiectiv in fata lui…”ce vlea de la mine?? rrr?” pare ca se intreaba.




Si…cum face leul? Pai cum sa faca? Depinde daca e de jungla sau de gradina zoologica, daca e de iulie sau de august, daca tranzactiile cresc sau scad…rrrr.





Nu asa ca-i draguuutz?

vineri, 3 octombrie 2008

Cu gafa cat casa:(

Am facut si nefacuta: am facut-o de oaie, de capra si de vaca: am incurcat ziua nuntii unei prietene (dupa ce-am facut, probabil vom fi cunostinte:( – m-am uitat pe calendarul de pe invitatie si am perceput totul ca fiind duminica: am comentat in gand ca de ce au pus nunta duminica, dar nu m-a dus capul sa ma UIT mai bine...m-am uitat la text, am memorat expresii, am zambit la cele haioase, dar...As fi putut scapa din ghearele gafei daca as fi stiut in ce data suntem, dar si cu zilele ramasesem in urma...

Dupa cel mai sincer “iarta-ma”, dupa cum ma asteptam, am inceput sa ma simt rau, vinovata. Incep cu blamari puternice si daca as fi avut o fire mai masochista, as fi trecut si la chinuieli de alta natura. Nu recunosc verbal greselile mici, doar pe cele mari. Insa in ambele cazuri ma consum foarte mult. Parca in ultimul timp nu mai sunt la fel de drastica...In trecut ma pedepseam cu tristete, cu scaderea respectului de sine, cu nervi.

Daca mi-ar fi povestit cineva ca a facut asa ceva, as fi zis ca sigur nu a vrut sa se duca, ca e imposibil sa faci asa ceva. Tocmai cand credeam ca sunt foarte ok, m-am lovit de fapta asta a mea.

Bine, ma duc in colt pe coji de nuci.