64 horas, 55 minutos y 3,2,1 seGundos de felicidad!

Am realizat ca ar trebui sa renunt la dorinta utopica de a-mi dori un loc al meu – gen garsoniera sau apartament mic si ca o fericire tangibila se afla in a vedea-vizita locuri de prin lume. De cand am realizat acest lucru, imi doresc pe ascuns sa vad Barcelona. Si de cand am inceput sa-mi doresc destul de puternic, am declansat senzorii universului care a si inceput sa comploteze si sa demareze planurile pentru plecare: avion din Otopeni, 4 decembrie, ora 17.45, cu escala la Amsterdam – universul s-a gandit destul de bine – caci insemnau doua decolari: o dubla bucurie asadar. Am descoperit aruncand priviri galese prin hubloul avionului ca imi placea sa ma uit la avioanele din jur, si mai mult, aveam o senzatie de bine. Erau frumoase pasarile albe de metal! Formele aerodinamice alunecau printre ganduri nerabdatoare si obosite un pic de atata imaginat, ganduri ce zburasera demult inaintea aeronavelor acolo unde trebuia sa ajung si eu. Linie dreapta, zeci de kilometri la ora – eram curioasa cati erau ingramaditi in ora si…iata-ma in aer – ce bine e…mai vreau odata: hm – bine: n-avem timp de joaca! Iar am nimerit langa aripa avionului si nu vad toata aria de pamant pe care hubloul o lasa descoperita privirii. Cred ca as putea totusi sa-mi imaginez ce e si dincolo: o sa tai o bucatica din peisajul plin de becuri furnicacioase ce fac musuroaie de lumina si sa intregesc peisajul. Frumusetea ce se scurge sub mine imi da o senzatie ciudata si ca de obicei cand am emotii, simt ca “ma gadila gingiile” – da, si eu stiam ca fluturii stau de obicei in stomac – dar cred ca s-au plictisit acolo si au gasit calea prin esofag si s-au exilat: treaba lor – n-o sa ma apuc sa dirijez circulatia unor fluturi care n-au avut intotdeauna omologi stomacali. Ma gandeam ca ar fi fain sa inregistrezi senzatiile astea pe o banda de magnetofon si apoi sa le reasculti/resimti altadata – e ciudat ca nu am zis sa le inscriu pe un cd – de ce m-oi fi gandit la banda aceea? Pentru ca o vezi cum se deruleaza, cum trece pe la capul de descifrare a benzii magnetice, pentru ca pe magnetofon ne inregistra tata cand eram mici zicand poezii, cantece si tot felul de perle copilaresti.

Casa Batllo – “Visul de langa realitate”

Imi aduceam aminte de toate datile cand am intrebat “si cum e in Barcelona?”. Ma hotarasem sa uit parerile altora ca sa nu le altereze pe ale mele, dar eram sigura ca voi gasi amanunte simpatice pe care altii nu le-au observat. Cand am ajuns la Pedrera, era o coada lunga, iar verdictul de nu a sta a venit instantaneu, chiar daca Gaudi a fost un ditamai geniul calcat de masina. Repulsia pentru statul la coada formata in timp prin experiente proprii si multe povestite de altii, amestecata cu o nerabdare colectiva a fost chiar compensata: dupa colt, era un chitarist inarmat cu un Ibanez care canta Sonata lunii – mult timp piesa mea preferata pe care am iubit-o atat de mult incat am uitat-o – cred ca mai stiu doar primele portative. Asadar fundul mi s-a lipit de banca, ochii de chitara, mainile de aparat, obrazul de obraz, mainile iar de aparat si…beatitudine.

E frumoasa Pedrera… “killing me softly with his sooongs…feelings, nothing more than feelings”…la al patrulea cantec am fost dezlipita de pe banca aratandu-mi-se ghidul de vizitat.

Chitaristul pianist

Pedrera la jumate de poza

Eram pregatita sa fiu impresionata de dantelariile Sagradei Familia si m-am surprins prin faptul ca la un moment dat ma agasau macaralele care hlizeau in soare pe langa turlele artnouveau-gotice. Nici photoshop nu stiu ca sa prelucrez pozele: am vanat totusi un unghi care sa le mascheze.

Face 2 face

Arta stradala a scos mai multe comentarii si aprecieri decat tablourile din Muzeul de Arta Contemporana. Nu ma asteptam sa rad cu atata pofta intr-un muzeu…fiind destul de echidistanta intre un cunoscator si un necunoscator, dar cautand motive de hlizeala si avand simtul penibilului cam dezvoltat – si cum sa nu razi in fata unui tablou negru cu inca niste patrate aproape negre – “entropia alegoriei superflue a sentimentului de insingurare…zzz…” – nu mai stiu cum se numea.

Ganditorul

Nici in Muzeul Picasso nu am fost patrunsa de geniul creatorului, dar o paralela video cu un tablou al lui Velasquez din care Picasso a repictat pe rand pesonajele in stil colturos a trezit un real interes – si am recunoscut cele doua perioade roz si bleu – da: capul patrat avea mult roz si bluza femeii de nu se urca niciodata pe cantar era destul de bleu (nu, nu este un exemplu care sa puna in evident simtul meu de observatie – totul era evident). Acum imi dau seama ca lipseau tablourile pe care le cunosteam eu – pai ori e alu’ Picasso, ori…Am vazut o expozitie extraordinara in Poble Español: de departe tablourile pareau fotografii, iar de aproape vedeai tusele fine ale pensulei – genial.

Tablou ad-hoc

Cu papilele setate pe “foame”, am degustat cultural tapas, tortilla si paella – miaam si inca un pfiu (bine ca nu am achitat eu nota).

Si…cum a fost la Barcelona? – e cam greu sa tragi la sorti din atatea senzatii si sa o desemnezi pe cea castigatoare, pe cea mai aproape de inima ta.

A fost frumos – ce sa mai zic.

Ca sa ne gaseasca extraterestrii mai usor

Cine-i seful?

E buna si chitara la ceva

Reţeta de Crăciun a unei familii imaginare

Familia noastră din reţetă are doi copii – un băiat şi o fetiţă. Se vor instala în bucătărie, iar mâncarea pregătită va fi pilaf de legume în foaie.
Tatăl a fost trimis mai devreme la piaţă cu următoarea listă:
- ½ kg ceapă;
- ½ kg morcovi;
- 1kg mazăre;
- ½ kg fasole;
- 1 pungă de orez;
- 1 pachet de unt;
- 1 foaie de aluat;
- 1 legătură de pătrunjel;
- 1 legătură de mărar.
După ce lista a fost minuţios respectată, tatăl având la un moment dat nevoie de confirmarea telefonică asupra tipului de aluat, toată familia s-a adunat la bucătărie. Cel mai curajos va tăia ceapa. Presupunându-se că acesta este tatăl, după ce va curăţa cele trei cepe, mama îi va spune să le lase un pic într-un vas cu apă ca să nu plângă tocmai înainte de Crăciun. În zâmbetele tuturor, mama a spălat deja mazărea şi împarte celelalte treburi: cel mic alege fasolea, iar sora lui mai mare va curăţa 2 morcovi şi îi va toca mărunt. Ceapa va ateriza curând în tigaie, gata să fie înăbuşită. Ei i se vor alătura celelalte legume pregătite: mazărea, fasolea, morcovul. Toate acestea vor fi lăsate să se sufoce în ritm gastronomic şi deranjate din când în când de puţină apă şi bineînţeles mama le va învârti cu măiestrie cu lingura de lemn. Din punga de orez va ţâşni orezul neastâmpărat, în prealabil spălat de tatăl care a întrebat de la început “în câte ape”să-l ameţească. Legumele vor fi lăsate la şedinţă în tigaie, până nu vor mai avea încotro şi vor scădea. Pentru aromă şi culoare, tatăl a mărunţit deja mărarul şi pătrunjelul, dar cel mic are impresia că nu a făcut destul şi vrea el să arunce verdeaţa în tigaie. Aşadar se urcă uşor pe scaun şi presară verdeaţa. În tot acest timp, aluatul cumpărat a avut timp să se dezmorţească, iar mama îl va întinde într-o foaie de ½ cm . Cea mică a vrut neapărat să ungă ea cu unt oala în care se va muta curând aluatul. A promis că se va spăla imediat şi va tapeta oala cu făină. După ce a nins cu făină în oală, aluatul a luat forma oalei şi peste el, mama a pus umplutura ce aştepta cuminte în tigaie. Aluatul va cuprinde protector legumele şi oala va fi băgată la cuptorul deja încălzit. Se va lăsa la rumenit, urmărit din când în când de ochii ageri ai mamei, de cei curioşi ai copiilor şi de ochii veseli ai tatălui. Apoi, fără pic de milă, va fi răsturnat în farfurie şi toţi membrii familiei vor număra câte ore mai au de aşteptat până la masa de Crăciun…