De 7 ani intr-o iubire secreta...

Nu mai pot tine ascuns acest lucru...de obicei incerc sa fiu corecta...imi reuseste sa fiu sincera (oricum am o figura usor de citit – asta totusi daca vreau si eu). Si nu e frumos sa tradezi sau sa inseli...inca un truism! E chiar urat sa inseli...eh, nu poti face numai ce e bine sau frumos si in nici un caz ceea ce trebuie, cand trebuie.
Eram prin 2001 (si am repetat mult in gand acest an – ca sa nu-l uit - pentru ca eu nu tin minte coordonatele temporale ale evenimentelor ce au intrat in amintiri). Un prieten m-a recomandat unui prieten al lui ca stiind sa cant la chitara...aveau nevoie de cineva care sa “intre la cultural”...iar ei erau un club de turism montan (si asta am repetat in gand, ca sa-mi iasa dintr-o singura rasuflare). Si am zis – DA – am devenit repede Alina de la Zimbru Carpatin – Pitesti. Prima iesire a fost la Campina...m-am dus imbracata ca un motociclist: pantaloni de piele si bocanci inalti de trei degete. Nu voiam sa fac cine stie ce impresie – vazusem insa ca o sa ploua si mi se pareau mai impermeabili. Eram singura fata care a zis ca ar intra la orientare...ma rog era “la mixt”...baiatul se pricepea cu busola si trebuia sa o taraie pe fata prin noroi...alergand...ca-n viata. Mi-am luat avant...dupa ce am coborat valea, avantul s-a terminat...am continuat sa alerg, am inceput sa ma las trasa...in curand tarata (ce cuvant urat, insa castig la impresia artistica si da o nota de tragism). Apoi am simtit ca nu mai pot...picioarele nu mai ascultau, nu mai voiau sa se succeada in stang, drept, stang, drept. Stop: nu mai pot. Hai Alinaaa....ca poti...si lumea s-a ridicat in tribune, a inceput sa aplaude...nu, nu, nu eram in filmul asta. Forta se terminase...ajunsesem la climaxul neputintei fizice...vedeam niste cercuri...plamanii parca nu se mai puteau descurca cu aerul, nu-l mai puteau prelucra...niste vinisoare cred ca mi se vedeau pe fata...stomacul se stransese in jurul unui ghemotoc de ceva...si...clic! Dintr-o data am gasit puterea sa il misc pe dreptul mai mult decat pe stangul, apoi pe stangul mai repede decat dreptul...apoi...am terminat: 21 de minute – locul 2, la distanta mica de locul 1. Cred ca am luat si un premiu cu chitara, dar m-am laudat deja, asa ca nu mai fac un efort de memorie.
Asa a inceput totul...cu ruperea unei bariere fizice...de fapt: mai mult: cu verdele care se pierde sub picioare, cu aerul curat ce se cuibareste in plamani si iti limpezeste creierul, iar gandurile lasandu-le sa se mladieze datorita unei energii pe care o simti circuland in tot corpul. Muntele e ca o priza, iar stecherul ar putea fi picioarele...sau ochii in care se reflecta peisaje de tablou care te umplu. Te simti mic, dar fericit. Cred ca si muntele poate da dependenta – una frumoasa. Imi dau seama de asta, dar nu inteleg de ce...parca obsesiile pot fi explicate!
Traseu: triunghi, cerc, cruce, patrat cu interior rosu, galben sau albastru. Al nostru care e? Cel de pe harta...si noi unde suntem? A, aici? A, scuze, tin harta invers (sper ca nu am rosit, totusi imi arde un obraz)...mi se mai intampla:...sa nu mai stiu pe unde sa merg...oricum nu stiu foarte multe despre orientare...noroc ca suntem mai multi...unii stiu sa nordeze harta si chiar sa inteleaga unde suntem si unde trebuie sa ajungem. Astea sunt amanunte tehnice...n-am timp pentru asta...ia uite ce forma are norul ala...hm...nu mi se pare de ploaie – oricum am pelerina, prefer sa nu ploua insa, noroiul ne va ingreuna urcarea...poate reusim totusi sa intram in padure pana incepe ploaia. Urcam...imi plac zonele mai stancoase si abrupte...ma fac mai atenta la locul in care pun piciorul...sunt atenta sa nu alunec si sa nu deranjez pietrele care ar putea cadea spre cel din spatele meu. Urmam poteca, unde o fi semnul – a, uite-l pe copacul ala (nu e acelasi pe care scrie Dan+Alisa=love). Imi place sa privesc copacii de jos...sunt inalti si parca danseaza in jurul meu...mergem prin frunze care ascund gropi micute – e fain ca formeaza un covor moale – bine ca a calcat celalalt in baltoaca aia ascunsa de frunze. Nu-mi place sa ma murdaresc pe bocanci, de fapt nu-mi placea, in sapte ani m-am obisnuit, chiar: nu ma mai deranjeaza, te obisnuiesti si cu noroiul...Urcam de 30 de minute in continuu...ma dor putin muschii: in asemenea caz imi simt kilogramele in plus: imi promit iar ca o sa alerg seara. O mai fi mult pana la primul post? Inca 15 minute...bine, atunci nu ma mai asez, dar vreau o gura de apa – o sa beau ca montagnarzii stai linistit, o sa-i simt gustul pe care nu-l are si o sa o plimb in gura pana se incalzeste, ameteste si aluneca pe gat. Era sa cad: m-am impiedicat de o radacina de copac. Nu ma pot supara caci imi plac radacinile de copac ce ies prin pamant, numai trebuie sa fiu mai atenta: talpa asta de Vibram aluneca mai usor. Daca nu alunec, sigur o sa ma impiedic – nu gandesc negativ, dar totul se compenseaza – as fi vrut asta sa fie legea Alina: un corp scufundat intr-un volum de viata, este impins de jos in sus (sau de sus in jos:) cu o forta proportionala cu volumul de experienta dezlocuit de corp...iar corpul ala are si bune si rele – si ele se balanseaza intr-o balanta – nu stiu insa daca se contabilizeaza. Imi place sa ma joc cu radacinile: ele imprejmuiesc un locusor in care eu pot sa pun piciorul. Daca am calcat pe vreuna, am pierdut jocul. Ma joc si cu stancile: calc de pe una pe alta, iar daca nu o nimeresc, iar am pierdut. Hai sa ma incercam o data: a, gata: am iesit din padure. Am ajuns la un luminis: iarba este subtire, moale si lucioasa. Firele se culca simetric la pamant cand calcam pe ele. Ce frumos miroase. Moment........am marit cutia toracica, as stoca niste aer, dar s-a gresit constructia – nu trebuia sa mai urmeze ceva dupa inspiratie. Ei, lasa ca mai vin la munte! Parca era mai bine in padure...soarele cam ciupeste si mi-am uitat sapca. Chiar daca sunt friguroasa, imi dau jos polarul...il pun mai tarziu: aproape de varf o sa bata vantul.
Ma uit in zare: ce munte o fi asta? Ce conteaza atata timp cat simt fericire...e ceva intens...ce interpretari-raspuns o da creierul la impresiile pe care le aduna nervul optic? Nu stiu: sunt ocupata cu fericirea. In sfarsit pot sa pronunt sincer cuvantul asta. E frumos...de mici invatam sa categorisim: asta e frumos; asta e urat...e bine sa inveti un copil sa-si zica parerea, insa nu ne mai dezvatam toata viata de categorisiri influentate de spiritul estetic. Vantul devine mai puternic...imi deranjeaza firele de par...fata se simte mangaiata si de vant si de firele neascultatoare...e o mangaiere ce merita simtita cu ochii inchisi. Am cam obosit, insa stancile imi dau o senzatie ce scoate forte ascunse din cotloane de muschi. Sper sa nu fac febra...o sa-mi fie iar rusine ca nu m-am antrenat, dar daca fac, o sa-mi aduca aminte de efort: “l-am cucerit pe munte”. Ma rog: nu-mi raspunde, dar sunt sigura ca in forul interior tine la mine...mult...mai mult decat recunoaste. Suntem pe creasta...ma simt foarte printesa. Pasesc cu mandrie...e o mandrie ce nu va fi niciodata sinonima cu orgoliul pacatos. Ma simt bogata: priveliste...stare de bine...masaj gratis de la vant...sunt la inaltime. Cand scriu asta, imi pare asa de rau ca m-am suparat pentru lucruri...chestii (imi place cuvantul asta pentru ca minimizeaza – adica daca zici de chestia aia de accident...e mai mic, mai bland). Cum de nu-mi aduc aminte de fericirile montane? Ar trebui sa le bag in ecuatie ca sa compenseze. O sa ma intorc mereu la munte ca sa-mi amintesc de fericire.
Si eu te iubesc!

Cand melcii vorbesc:

"Sunt melc. Stiu ca vi se pare ciudat. Adica despre caii care vorbesc se fac bancuri, dar nici nu v-ati inchipuit ca un melc poate scrie (si inca blind typing:). De fapt viata mea nu e cu mult diferita de a voastra. Si eu imi port casa in spinare. Si eu ma misc incet. Atat de incet incat, atunci cand ajung la destinatie, ma intreb de ce am ajuns acolo. Si eu fac ochii mari si de fapt nu vad prea bine.Totusi sunt privat de cateva privilegii pastrate doar pentru voi. Adica nu pot sa ma intorc cu frana de mana. Nu pot sa imi invit prietenii la mine acasa. Probabil nu suntem asa sociabili asa cum puteti sa fiti voi.
Da sunt melc. E doua oara cand o spun cu voce tare. Ma astept sa imi raspunda ceilalti “Buna melcule”. Dar nu vreau sa imi justific vreo slabiciune. Doar ca nu stiu cand m-am trezit cu ditamai casa in spate. A fost o perioada cand eram putin in dubiu. Fara casa aratam oarecum ca o rama oarecare. Si il banuiam pe babacu meu ca m-a adoptat de fapt. Apoi a inceput sa creasca o casuta in mine. Si atunci eram putin timid atunci cand ii vedeam pe prietenii mei din copilarie cu adevarate vile.
Ziceam ca sunt suparat pe voi. Cand va aud: “mergi cu viteza melcului”. Mie mi se pare ca merg chiar repede. Ma culc cateodata cu o febra la picior dupa ce am fugit toata ziua dintr-o parte in alta(stii cum e). Si sa va vad pe voi cum ati merge daca ati avea un singur picior si va tarati cu el..."
Si eu sunt melc. Dimineata sunt mai melc decat un melc - pentru ca abia pot sa ma misc si imi cocotz ochii pe antene abia dupa o ceasca de cafea. Desi nu alerg niciodata, sunt mereu obosit – asa m-am nascut – sau am obosit putin mai tarziu fata de momentul in care m-am nascut, dar nu-mi mai aduc aminte cum e sa nu fii obosit. In rest, imi tresare inima mea cea moale (care nu stiu unde este localizata in corpul meu gelatinos) atunci cand vad ca o sa ploua. Ma gandesc: “off, iar trebuie sa ies dupa ploaie – alt sport periculos si sangeros". Si ma rog mereu sa dau de oameni care se uita pe unde merg...ca masinileee: fleoshc!

Sinusoida fericirii: sin(necunoscuta x) = necunoscutul y

Imi pare rau. Ca sunt din nou fatalista. Imi pare rau. Ca mi-am adus aminte de parerea pe care o aveam despre fericire si despre exprimarea ei grafica. Mereu mi s-a parut ca dupa ce se intampla ceva frumos, urmeaza ceva urat...dupa bun, ceva rau...dupa placere - durere...dupa sus - jos...multe chestii se intampla dupa modelul sinusoidei....atunci cand x si y se afla pe axa orizontala, respectiv verticala (sa-i zicem drum – cu valori pozitive sau negative – ca-n viata), reprezentarea grafica iese o sinusoida ce te coboara si te ridica. Nu as fi vrut sa observ asta pentru ca mi se pare ca daca tot am constientizat, s-ar putea sa nu ma mai pot bucura de momentele in care normal ar fi – sa ma bucur – dar ce rost are sa te bucuri cand stii ca o sa urmeze ceva cu minus in fata?
Si ma hotarasem: o sa gandesc pozitiv: oooom...zeeen...si imi iesea...pana cand m-am trezit intr-o zi nervoasa fara motiv – imi venea sa arunc cu ceva – nu in cineva...dar in felul in care Catherine (dintr-o ecranizare a piesei “Imblanzirea scorpiei” arunca cu niste vaze pe care le tinea intr-un dulap, deja pregatite si aliniate pentru a fi aruncate intr-un zid – e dragutza scena)...nu stiu daca voiam sa vad cioburi sau sa aud sunetul pe care il fac pana ajung in starea de cioburi. Starea asta a mea prevestea ceva...sau era doar o coincidenta...sau se aliniasera planetele...sau...ce ne mai place sa cautam si mai ales sa gasim coincidente...sa legam fapte de alte fapte, sa gasim simboluri, sa ne formam superstitii si sa ne obosim tinand cont de ele...Altadata, cand primeam cate o veste proasta, piticii care umblau pe la creier, dintr-o data se teleportau langa inima si cu un ac mic in mana - “paaac” o intepau...asa simteam de fiecare data: o strangere de inima. Imediat urma inspiratia, expiratia...amandoua incercand sa linisteasca fluidul rosu ce haladuieste prin vene. Dupa - niste amenzi de viteza pe aorta, apoi - ma linisteam si incepeam sa rumeg. De data asta insa, piticii nu au mai venit...cred ca ramasesera innamoliti pe undeva prin creier: ma asteptam. Si asta e ceva neobisnuit pentru ca eu nu sunt niciodata pregatita, de obicei sunt luata prin surprindere, de obicei ma mir cu toata sinceritatea (la mine-n gand:).
Mda: asa ma gandeam si eu ca te gandesti, dar nu voiam sa recunosc ca ma gandesc si ca e foarte aproape de a fi adevarat…dar daca ai zis…asa o fi: mereu incheiem cu “asta e” – care oricum e uneori meschin pentru ca doar ascunde acceptarea...este o acceptare deghizata. De data asta nu sunt de acord - gresesti (si e rostit pe cel mai "nemandru"si tandru ton), dar n-am incotro: asta e.
Cand eram mai mica, aveam senzatia ca fericirea ma ocoleste, acum mi se pare zgarcita, dar am invatat sa-mi fac rezerve de buna dispozitie din lucruri mici (ce frumos miros teii, ce frumos suna chitara, ce poza frumoasa cu o bicicleta "plutitoare" am vazut, ce ceas frumos de la medicamente am primit, ce frumos se vede verdele copacilor)...sau mari (o sa cant in Delta, la Folk You si mai vedem). Si cand se intampla sa fie un exces, pun niste fericire la borcan, ca stiu ca vine si iarna – inevitabil. Ciclicitatea asta o recunosc acum, in scris, insa promit ca nu ma mai gandesc. De multe ori a fost citata Scarlett O’Hara cu “o sa ma gandesc maine la asta”, dar numai de cate ori poate am aplicat eu...acum sper sa nu ma mai gandesc si maine.