Despre ochii nostri, ai vostri si…ai ghicit – ai tai

Cand eram mica, dupa ce am scapat de ochii albastri de lapte, aveam ochii tot albastri – cel putin asa se vede in poza din clasa intai cu stiloul, pampoanele si harta in spate – stiti…tabloul de clasa. Apoi s-au mai inverzit ca seman cu tata, apoi mi i-am dorit albastri si aminteam de fiecare data cum aveam eu ochii albastri cand eram mica(dar deh totul e schimbator)…apoi am fost mandra ca ii am verzi...apoi lumea ii vedea uneori albastri si a trebuit sa confirm ca ei sunt verzi si ca depinde de cum ma machez, de culorile hainelor si de lumina.
Mi-am format un obicei – de a ma uita “in” si mai ales “la” ochii oamenilor. Mi se pare ca sunt niste organe foarte expresive, chiar graitoare. Mi-a povestit cineva de un exercitiu interesant de la “regie”: ti se da o fotografie a unei persoane si trebuie sa construiesti o intreaga biografie. Asa sunt eu cu ochii – doar ii vad, si imi pot imagina sau pot deduce niste trasaturi psihice (ma mai si insel, dar cui nu i se intampla?)
Imi plac toate culorile de ochi (in ultimul timp am o slabiciune inexplicabila pentru cei negri), dar…frumosi sa fie si cu pupila dilatata. Pupila este un indicator al unor sentimente: se dilata daca iti place un lucru si se contracta de frica, daca minti si, evident, la lumina puternica. Am auzit pe undeva ca femeilor li se dilata daca vad o poza cu un copil, iar barbatilor daca vad femeia(nu neaparat cu copilul)…conteaza sa fie goala. Pe vremea grecilor din alte vremuri…indepartate desigur…pupila dilatata era o dovada de senzualitate si mancau nu stiu ce ierburi ca sa determine acest efect.
Daca nu ai ochii albastri, poti sa te multumesti cu niste gene lungi, iar daca nu ai gene lungi, poate ai un contur frumos al ochiului, iar daca nu…asta e; poate in viata viitoare destinul o sa fie mai darnic. Sunt frumosi ochii albastri…transmit asa o puritate, naivitate…bunatate…poezie…pofta de indragosteala…asta daca este o nuanta de albastru serios (eventual cu putin gri). Daca este un albastru deschis huskian, ma voi indoi uneori de echilibrul tau/lui/ei interior. Mi se pare ca daca ai ochii albastri, iti permiti sa ai si cearcane.
Ochii verzi par vicleni si ies rosii in poze. Dar nu sunt vicleni decat in situatii limita. Oricum se uita la tine dragastos – daca nu, nu se mai uita. Privesc in ansamblu (fara a-ti lasa senzatia ca se uita doar la ochi, la nas…sau cine stie unde). Si le mai place sa se uite la desene animate - caci multe culori se transforma in si mai multe culori daca sunt vazuti de o culoare. Nu? Sunt sensibili la soare si uneori ei insisi licaresc atat de puternic incat ti-e frica…ti-e frica sa nu te sufoce cu atata atentie. Sunt ca Marea Neagra in poze (care nu va arata niciodata ca in realitate – pentru ca pozele nu sunt realitate). Ochii verzi sunt usor de “citit” – observi usor daca sunt suparati, bucurosi, dezamagiti, speriati, pesimisti.
Verdele da bine cu rosu – e o combinatie draguta si poti ajunge la ea daca plangi: atunci, vinisoarele din globul ocular se dilata si concureaza cu verdele. Pleoapele, ca sa fie si ele bagate in seama, se umfla putin. Nasul…si el prin batista…Cand? Altadata…Verdelui nu-i mai place apa sarata…ii place semiluna (nu aberez; multor persone, cand rad, li se fac ochii mici, luand forma unei semilune). Vreau sa vad numai semiluni…
Ochii negri parca au adunat in ei multa substanta si…nemaistiind ce culoare sunt, au ramas inchisi. La ei “casa” s-a inchis…nu citesti nimic…nu ti se da nimic “pe sub mana”…trebuie sa revii, sa stai la coada, eventual sa lasi sacosa de cu seara ca sa “ai rand”. Sunt ochii ce te fac sa te intrebi ce e acolo. Daca nu-ti raspund, iti imaginezi ca e bunatate, tristete, visare(mii de piese lego de cuvinte pe care creierul le aranjeaza cand ochii “merg in gol”). Ce mai este? Inteligenta ce fasaie prin sarcasm si umor…si acum ma apuca exclamatia truismica: ce bine e sa razi! Pai da: luminitele din ochii negri te gadila pana razi – razi de orice (de fapt orice nu e orice – este un amanunt frumos – este un “ce faci” cand nu faci mare lucru, dar vrei sa fii intrebat, este tesatura imaginatiei care adauga in continuu elemente foarte diferite – si construiesti, construiesti…pana razi). Sunt ochii ce te asigura ca poti sa treci paraul chiar daca ti-e teama ca o sa aluneci pe piatra rotunda si uda ce se vede in mijlocul lui, sunt ochii ce se uita la un copilas cu atata dulceata incat ti se pare ca il mangaie de departe cu lumina, sunt ochii in care vezi lumini jucause, dar nu stii daca se bucura intr-adevar ca te vede, sunt ochii ce se intreaba “de ce nu ma mai iubeste” si repeta ca “nu e de vina”(si chiar nu e), dar care nu vor sa vada ca le poate fi din nou bine numai pentru ca, la fel ca si alti ochi, nu pot sa se desprinda de un trecut in care cred ca le-a fost bine (chiar a fost). Timpul sterge certurile si potenteaza clipele frumoase…depinde acum si de creier…dar endorfinele si oxitocinele au grija sa batatoreasca serios drumurile intre centrii importanti. Sunt ochii ce spun “lasa-ma in pace, acum vreau sa fiu cu mine – imi ajung”, sunt ochii ce spun greu

”te iubesc” ( nu ca cei caprui ar fi mai breji).
Da – mi-e dor.