Sindromul “abia cand a plecat plangand si n-a mai fost a mea”

Cred ca de mici incercam sa ne facem mari si sa intelegem firea umana sau probabil am vrea sa ne facem intelepti – ca mari nu prea inteleg de ce am vrea sa ne facem. Sa intelegem firea umana...teoretic ar fi cel mai usor – ca asta suntem, dar practic imi vin in minte atatea “de ce – uri “ incat procesul de intelegere imi pare foarte greu si anevoios. Despre intelepciune...pe la mine procesul e in toi: am foarte multe fire albe datorita (si numai ca sa fiu draguta nu folosesc “din cauza”)influentei genetice a mamei. Oricum ma vopsesc. Cu Henna. Abia asteptam sa ajung la complimentul cu nuanta geniala pe care mi l-a oferit cineva: “mda...pai pari asa o persoana care se vopseste cu Henna...”(aici: ala galben de pe mess de se tavaleste pe jos - am zis). Ea este o vopsea facuta din coaja de copac si miroase a mlastina, iar dupa mai mult timp de tinut mlastina in cap (this is my swamp;),ajungi la o culoare foarte faina de castaniu roscat. Am divagat din nou cum imi place mie...si cel putin inca unei persoane...hai doua. Dar sa termin cu elucubratia – a, da - imi plac destul de mult cuvintele ciudate(“in tinerete” erau niste neologisme pe care nu reuseam deloc sa le tin minte...si imi notam definitia...si ma mai uitam pe ce am notat...si cand era cazul sa-l folosesc, stiam cu ce litera incepe, dar restul nu venea si nu venea). Mi se pare urat sa folosesti cuvinte ciudate in prezenta cuiva care nu-i cunoaste sensul...totusi e aiurea: acum tu de unde sa stii daca persoana il stie sau nu? E un risc nu? Insa in prezenta unor persoane ce-si dau aere de superioritate parca ar fi...irefutabil – ba nu – oricine poate contrazice orice. A, si apropo de persoanele cu atitudini de printi sau printese mai aveam un comentariu: muhuhuhaha..."numai respect".
Bun – acum ca m-am eliberat si nu mai pot fi rea(da’ ce m-o fi apucat mai sus? Nu mai stiu), sa deschid niste ochi de copil si sa intreb de ce oamenii vor ce nu pot sau nu mai pot avea...de ce nu apreciaza cand au...si de ce cand au pierdut ar vrea sa (mai) aiba? Toata lumea stie ca viata e nedreapta, dar omul de ce nu face si el nota discordanta ? Nici macar eu, nici macar el, hai – eu mai putin, nici macar noi, despre voi – n-ar fi corect sa ma pronunt.
Suntem niste ametiti – cu mine in frunte desigur. Ma gandeam sa iau in seama vorba “ai grija ce-ti doresti” si sa nu mai vreau chestii romantice: o sa ma fac o materialista si o sa-mi placa bumbacul, satenul mai putin, inul si mai putin. O sa fiu o materialista si o sa vreau – un pian. Accept si unul electronic, dar sa aiba clapa dinamica. Pianul mecanic ar avea avantajul sunetului(la fel si dezavantajul) si al unor vibratii. Pianul este instrumentul la care am vibrat prima data, desi sunt sigura ca in viata intrauterina am dat de doua ori cu piciorul cand l-am auzit pe tata cantand la flaut una din sonatele lui Bach (prima e preferata mea) si o data cu mana cand l-am auzit cantand la vioara pe sensibilul insensibil. Bach era berbec – nu stiu cum ne-am fi inteles, dar exista o chimie...
Intr-o vara, a venit pe la mine o prietena din Bucuresti si a cantat la orga ce exista pe la noi prin sufragerie un menuet- de Bach. Am inlemnit. Dar inainte, am simtit bucurie, caldura si de aici nu mai caut cuvinte ca nu stiu cum sa explic ce am mai simtit. Cert e ca intr-o saptamana am invatat piesa pentru ca taica-meu a gasit partitura printre hartoage. Nu prea stiam eu notele, dar aveam asa o pasiune care ma impingea la chinuiala neincetat. Un copil care se bucura cand aude Bach, ar trebui sa fie un semn bun, dar nu cred ca atunci mi-am dat seama ca sunt speciala – toti suntem, dar eu am facut uneori eforturi sa-mi demonstrez asta. Q.e.d.
Cand aud “clipocitul pianului”, ventricolul drept se inghesuie un pic intr-un atriu (bineinteles ca nu stiu care e in partea de sus a inimii, si nici de unde pleaca sangele oxigenat – o sa ma interesez). Nu cred ca e vreo problema care sa fie descoperita la un EKG, e doar sensibilitate.
Muzica face bine – mai ales daca ai sindromul “abia cand a plecat plangand si n-a mai fost a mea” – subiect pe care l-am ocolit intentionat pentru ca fiecare cred ca a inteles exact mesajul pe care am vrut sa-l trezesc in sinapse.

Luna s-a apucat sa zambeasca...

Prietena mea Florina a observat ca am multe obiecte cu zambarici (de mentionat sunt cerceii mei bobitze galbene care rad din cand in cand de pe lobul urechii). S-a tot povestit de terapia prin ras – eu m-am prins mai greu, dar si cand am inceput sa aplic…Asadar multe lucruri in jurul meu zambesc – oamenii la fel – daca nu datorita mie, macar datorita lor (si pe ei ii caut si raman aproape de cei pe care i-am gasit).
Anul asta zambeste si luna. Nu stiu cum de nu am observat pana acum. Am tendinta sa cred ca Pamantul si-a mai schimbat unghiul de inclinare – sau ceva s-a intamplat. Cam acum aproape doua luni, jongland la intamplare cu ochii spre cer, am vazut luna in forma de semiluna intoarsa ca un zambet luminos. Era un zambet de reclama la pasta de dinti. Nu stiu ce pasta foloseste…trebuie sa fie ceva pe baza de Soare. Prima data cand am observat-o, mi s-a parut mai sarcastica asa – nu zambea cu toata gura…insa in serile urmatoare, s-a mai deschis. Ma tot gandesc de ce ar fi zambit sarcastic : in sinea ei radea probabil de ceva – daca nu de prostiile pe care le fac oamenii, sigur radea de mine care nu stiam daca sa ma apropii, sa nu…exagerez ca tresalt…I-a disparut zambetul ala si bine a facut ca mi-as fi pus mai multe intrebari decat era cazul si iar analizam aiurea. Avea acum un zambet mai sincer si parca intelegea: era intre noi o chestie tacita…reciproca…e dragutz totusi sa te simti inteles.
A treia seara deja radea in hohote – ma pregatisem oricum cu niste poante, dar n-am mai apucat sa zic nimic. Eeee….radem – glumim, dar sa stim de ce! Imi place sa rad – sa rad mai ales la glume si intorsuri de fraza absurde, brodari ad-hoc pe subiecte la care nu te-ai gandit niciodata in mod serios.
Gata: dupa patru zile…mi-am pierdut partenera de ras. N-o mai recunosteam: era diforma si inexpresiva. Cred ca aveam s-o astept sa se faca plina si sa trecem la capitolul “melancolie”. Cine poate si vrea sa se transforme in vreo lighioana – n-are dacat…noi, oamenii obisnuiti vom avea apucaturi obisnuite: ne vom gandi la fostul/ fosta, plimbare, foc de tabara, valuri si muuulte altele. Cei la fel de obisnuiti pot fi mai nervosi sau pot sta cu ochii in tavan – “doar-doar vor adormi”.
E frumoasa luna plina…chiar si plinuta (numai carcotasii fac caz de 2-3 kilograme in plus). Probabil de la faptul ca e rotunda(perfecta) place multora – chiar si marii care se “fluxeaza” si

“ refluxeaza” dupa cum ii canta satelitul.

A doua oara la Sighisoara

Masurarea terenului cu piciorul!

Cu sapca intr-o parte!

La lumina de lampa a becului...

Pomul impodobit cu ciori..."nothing mooooore"

"I'm watching you..."

La fereastra "mea" devreme...

"Vad la fereastra ta tarziu o lumina si nu stiu - de esti treaza sau visezi..."

Singurul caz in care n-ai vrea ca "ceasul sa-ti fie cat ti-e nasul"

Obicei german

"Ba eu sunt mai inalt"...perspectiva e totul

Cu flori dupa ureche

Casa din copac sau copacul din casa...

Dupa botez, taiem motzul...si l-am taiat

Cer intepat de turn..sa curga sangele albastru!!

De jos

Cu fustele rosii de umbrela in fata blocului...sau casei

De sus

Despre ochii nostri, ai vostri si…ai ghicit – ai tai

Cand eram mica, dupa ce am scapat de ochii albastri de lapte, aveam ochii tot albastri – cel putin asa se vede in poza din clasa intai cu stiloul, pampoanele si harta in spate – stiti…tabloul de clasa. Apoi s-au mai inverzit ca seman cu tata, apoi mi i-am dorit albastri si aminteam de fiecare data cum aveam eu ochii albastri cand eram mica(dar deh totul e schimbator)…apoi am fost mandra ca ii am verzi...apoi lumea ii vedea uneori albastri si a trebuit sa confirm ca ei sunt verzi si ca depinde de cum ma machez, de culorile hainelor si de lumina.
Mi-am format un obicei – de a ma uita “in” si mai ales “la” ochii oamenilor. Mi se pare ca sunt niste organe foarte expresive, chiar graitoare. Mi-a povestit cineva de un exercitiu interesant de la “regie”: ti se da o fotografie a unei persoane si trebuie sa construiesti o intreaga biografie. Asa sunt eu cu ochii – doar ii vad, si imi pot imagina sau pot deduce niste trasaturi psihice (ma mai si insel, dar cui nu i se intampla?)
Imi plac toate culorile de ochi (in ultimul timp am o slabiciune inexplicabila pentru cei negri), dar…frumosi sa fie si cu pupila dilatata. Pupila este un indicator al unor sentimente: se dilata daca iti place un lucru si se contracta de frica, daca minti si, evident, la lumina puternica. Am auzit pe undeva ca femeilor li se dilata daca vad o poza cu un copil, iar barbatilor daca vad femeia(nu neaparat cu copilul)…conteaza sa fie goala. Pe vremea grecilor din alte vremuri…indepartate desigur…pupila dilatata era o dovada de senzualitate si mancau nu stiu ce ierburi ca sa determine acest efect.
Daca nu ai ochii albastri, poti sa te multumesti cu niste gene lungi, iar daca nu ai gene lungi, poate ai un contur frumos al ochiului, iar daca nu…asta e; poate in viata viitoare destinul o sa fie mai darnic. Sunt frumosi ochii albastri…transmit asa o puritate, naivitate…bunatate…poezie…pofta de indragosteala…asta daca este o nuanta de albastru serios (eventual cu putin gri). Daca este un albastru deschis huskian, ma voi indoi uneori de echilibrul tau/lui/ei interior. Mi se pare ca daca ai ochii albastri, iti permiti sa ai si cearcane.
Ochii verzi par vicleni si ies rosii in poze. Dar nu sunt vicleni decat in situatii limita. Oricum se uita la tine dragastos – daca nu, nu se mai uita. Privesc in ansamblu (fara a-ti lasa senzatia ca se uita doar la ochi, la nas…sau cine stie unde). Si le mai place sa se uite la desene animate - caci multe culori se transforma in si mai multe culori daca sunt vazuti de o culoare. Nu? Sunt sensibili la soare si uneori ei insisi licaresc atat de puternic incat ti-e frica…ti-e frica sa nu te sufoce cu atata atentie. Sunt ca Marea Neagra in poze (care nu va arata niciodata ca in realitate – pentru ca pozele nu sunt realitate). Ochii verzi sunt usor de “citit” – observi usor daca sunt suparati, bucurosi, dezamagiti, speriati, pesimisti.
Verdele da bine cu rosu – e o combinatie draguta si poti ajunge la ea daca plangi: atunci, vinisoarele din globul ocular se dilata si concureaza cu verdele. Pleoapele, ca sa fie si ele bagate in seama, se umfla putin. Nasul…si el prin batista…Cand? Altadata…Verdelui nu-i mai place apa sarata…ii place semiluna (nu aberez; multor persone, cand rad, li se fac ochii mici, luand forma unei semilune). Vreau sa vad numai semiluni…
Ochii negri parca au adunat in ei multa substanta si…nemaistiind ce culoare sunt, au ramas inchisi. La ei “casa” s-a inchis…nu citesti nimic…nu ti se da nimic “pe sub mana”…trebuie sa revii, sa stai la coada, eventual sa lasi sacosa de cu seara ca sa “ai rand”. Sunt ochii ce te fac sa te intrebi ce e acolo. Daca nu-ti raspund, iti imaginezi ca e bunatate, tristete, visare(mii de piese lego de cuvinte pe care creierul le aranjeaza cand ochii “merg in gol”). Ce mai este? Inteligenta ce fasaie prin sarcasm si umor…si acum ma apuca exclamatia truismica: ce bine e sa razi! Pai da: luminitele din ochii negri te gadila pana razi – razi de orice (de fapt orice nu e orice – este un amanunt frumos – este un “ce faci” cand nu faci mare lucru, dar vrei sa fii intrebat, este tesatura imaginatiei care adauga in continuu elemente foarte diferite – si construiesti, construiesti…pana razi). Sunt ochii ce te asigura ca poti sa treci paraul chiar daca ti-e teama ca o sa aluneci pe piatra rotunda si uda ce se vede in mijlocul lui, sunt ochii ce se uita la un copilas cu atata dulceata incat ti se pare ca il mangaie de departe cu lumina, sunt ochii in care vezi lumini jucause, dar nu stii daca se bucura intr-adevar ca te vede, sunt ochii ce se intreaba “de ce nu ma mai iubeste” si repeta ca “nu e de vina”(si chiar nu e), dar care nu vor sa vada ca le poate fi din nou bine numai pentru ca, la fel ca si alti ochi, nu pot sa se desprinda de un trecut in care cred ca le-a fost bine (chiar a fost). Timpul sterge certurile si potenteaza clipele frumoase…depinde acum si de creier…dar endorfinele si oxitocinele au grija sa batatoreasca serios drumurile intre centrii importanti. Sunt ochii ce spun “lasa-ma in pace, acum vreau sa fiu cu mine – imi ajung”, sunt ochii ce spun greu

”te iubesc” ( nu ca cei caprui ar fi mai breji).
Da – mi-e dor.

Vanare de poze...prin Bucuresti, pe langa...

Cu aparatul de gat si "la gara"...

Cariatida de pe coltz...n-o fi obosit de atata tinut? ...ar fi varianta feminina a lui Sisif

Cu pretentie de "vedere" :) ce frumos i-ar sta cladirii asteia renovata!!

Peste tot fire...si cu o fire mai "claustrofoba", te-ai simti chiar "sufocat"...de atatea fire

Cer de ambele parti ...oare pe ce parte e casa?

Poze taiate de fire

Avem balcon....se cauta Julieta si Romeo (must not die)

Cu florile de lut-ciment-ipsos "la vedere"...

Pe strada Atelierului au trecut niste oameni intelepti care aveau si un spray la ei. Subscriu...probabil o sa-mi iau si eu spray - as mai avea niste idei care sa inceapa cu "daca"...

Pe strada Atelierului cineva "a lucrat" si a creat

Basorelieful de langa Piata Matache (!?:), de pe strada Atelierului...cum ridici ochii...daca ii ridici

I-auzi cum miroase...

Nu ma pot hotari ce luna imi place mai mult: aprile sau mai? Anul trecut imi dadeam senzatia ca as sti – ziceam ca imi place mai. Dar a trecut ceva timp de anul trecut si vremea de acum ma face sa ma razgandesc. Totusi de ce sa fiu monogama in preferinte? O sa am un harem – uite-asa: imi place primavara…soarele…iarba…pomii…florile…de fapt in perioada asta mi se desfunda nasul (ca in fiecare dimineatza cand ma ridic din pat si fac cativa pasi prin casa) si simt/miros orice.
Nu vi se pare ca fiecare anotimp are un miros specific? Eu nu mi-am educat nasul – in sensul ca nu recunosc foarte multe parfumuri, insa daca ar exista parfumuri cu miros de anotimpuri, cu siguranta le-as recunoaste. Si as sti si daca e de zi sau noapte, oras sau sat, mare sau munte. Din fericire exista mirosuri care nu se schimba: mirosul pamantului dupa ploaie, mirosul ierbii (cosite sau calcate), mirosul frigului, al “caldului” (aici trebuie sa precizez ca sunt mai multe categorii - “caldul de primavara”si “caldul de vara” care si el poate fi impartit in functie de momentul zilei). As putea sa ma fac “degustatoare de aer de anotimpuri”.
Cel mai interesant e ca nu poti sa explici cum miroase – doar stii. Stii daca ai fost atent. Si iti trebuie cred pentru asa ceva atentie si o copilarie linistita alias fericita.
Daca ma gandesc…orice si oricine poate avea un miros sau poate mirosi a orice: poate mirosi a mama, a scoala, a ploaie, a constructie in constructie sau poate chiar mirosi…a necaz...dar sa nu ma mai gandesc ca in prima parte a propozitiei.
Primavara asta am pandit mult iarba, mugurii (pe ei chiar i-am cronometrat : 3 zile au tot explodat facandu-se flori, apoi inca 7 zile pana cand au cedat acceleratiei gravitationale). Am vazut in cartier si liliac – mi s-a parut cam timid. Mi-am suspectat putin nasul ca nu corespunde standardelor de detectare a mirosului, dar o boare de vant m-a linistit.
Mie primavara imi miroase a fericire…nu stiu de ce…aproape ca as levita daca nu as avea o greutate de aproximativ 529,2 newtoni “calitate superioara”.
Cel mai important e ca simt mirosul format de o gramada de alte mirosuri de flori, iarba, frunze si ca sunt uneori fericita fara motiv. Desi poate exista o explicatie si pentru asta. Proust a expus faptul ca diferite evenimente din viata sunt legate de anumite mirosuri/ gusturi si in momentul in care le simti din nou, se trezeste o armata de amintiri si senzatii ce dormeau in sertarasele creierului, amintiri de care nu eram constienti ca le-am mai detine. Este exemplul cu prajiturica – madlena care muiata in ceai ii aminteste de….dar nu mai povestesc ca sunt prea ofticata pe Proust ca a descoperit el repede faza cu “mémoire involontaire”.
Asadar mirosul de primavara este legat de copilarie, de diferite activitati de atunci. Se activeaza in mine o bucurie si simt mai multa energie...care dispare odata cu mirosul:)
Acum astept ca in loc de “Verry irresistible” si “Eternity “ sa gasim in magazine parfumul“Grass”, “Before Raining”, “After The Rain”, “Wet Earth”, “Cool Dust”:P
Uneori miroase atat de frumos afara ca parca ar merita sa furi din acuitatea celorlalte simturi pentru a te concentra pe miros. Cum ar fi sa si auzi cum miroase? Cum ar mai fi…

A alina sau a nu alina – asta-i intrebarea!

Mult timp mi s-a parut ca ai mei parinti nu au avut destula imaginatie de au ales tocmai "Alina". La un moment dat, cand m-am facut mai obraznica, am intrebat de ce mi-au dat tocmai prenumele asta. Mi-au spus ca "Alina" era la moda cand m-am nascut eu. Era la moda – cu siguranta, ca daca strigi Alina la intamplare, pe strada, sigur se intorc vreo doua capete. Ei….dar am avut timp sa ma obisnuiesc si cu prenumele asta obisnuit.

Daca intr-un grup exista mai multe aline, rezolvi problema cu un clasament rapid: alina 1, alina 2…alina n sau cauti alte prenume "ca sa faci diferenta"! In generala, eram in clasa trei aline, iar profu' de mate avea pretentia sa iesim la tabla toate trei cand striga “Alina – la tabla”, oricum daca nu avea acest efect, sigur facea trei inimi de-odata sa tresara – macho man! Pasul urmator era sa ne uitam una la alta si sa vedem care se arata mai viteaza ca sa "scape turma" sau demnitatea Alinelor.

In liceu am ramas doua aline – la indemana ar fi fost Alina 1 – Alina2! Dar cifrele au conotatii si nu-si doreste nimeni sa supere alinele! Eh…pai daca tot sunt doua si diferite, sa le zicem Alina Mare si Alina Mica – eu eram cea mica – si la inaltime si la ani – ma incadram perfect. Ce era si mai frumos era ca Alinele erau prietene de la gradinita si au stat in banca (si a lor, desigur) pana au terminat liceul, mai putin in clasele I-IV cand "gastile" erau despartite ca sa nu se faca galagie sau sa se indemne la prostii.

Nu stiu unde am citit ca printr-o tara asiatica, oamenii isi aleg mai tarziu numele in functie de caracter, preferinta sau…nu stiu…oricum asa am inteles eu si sper sa nu fi inteles gresit numai din cauza ca as fi dorit sa mi se intample asa. Iar indienii au asa o creativitate si o poezie a numelor incat nu-mi aduc aminte decat "dansul norilor" – indeajuns ca sa argumentez faza cu poezia!

In timp, de plictiseala sau nu, incepi si cauti definitii, sensuri, simboluri. Asadar am inceput sa(-mi) explic: cuvantul Alina vine pe filiera slava de la Elena care inseamna "fiica Soarelui" adica a lui Apollo, adica o fiica a artelor – vezi? m-am scos! Ca sa nu mai spun ca daca punem altfel accentul, iese minunatul verb "a alina"…eeeee…se schimba datele problemei – asa mai merge! Atunci sa alinam, maria ta…sa alinam!

PS: Cea de-a treia ureche a mea muzicala imi spune ca mare noroc am avut cu Zaharia – suna bine domne, iar in combinatie cu Alina, aproape "de scena". Tot ai mei s-au gasit sa strice un pic armonia – au adaugat repede "ca sa nu se supere nasii" – Mariana…prenume ce a cazut la cenzura, dar nu si in buletin – bun de un cadou si un "la multi ani" acolo in august!

Apropo...am uitat sa spun ca imi place foarte mult numele meu...de aceea nu pierd nicio ocazie sa ma semnez:

Alina Zaharia sau simplu A.Z.