“Ia Alex…arata-i fetei…cum face leul?” ii zice tatal…
Si vedeti in poza cum face leutzul…desi era cam mirat de fata de pe role care statea cu un obiectiv in fata lui…”ce vlea de la mine?? rrr?” pare ca se intreaba.
Si…cum face leul? Pai cum sa faca? Depinde daca e de jungla sau de gradina zoologica, daca e de iulie sau de august, daca tranzactiile cresc sau scad…rrrr.
Am facut si nefacuta: am facut-o de oaie, de capra si de vaca: am incurcat ziua nuntii unei prietene (dupa ce-am facut, probabil vom fi cunostinte:( – m-am uitat pe calendarul de pe invitatie si am perceput totul ca fiind duminica: am comentat in gand ca de ce au pus nunta duminica, dar nu m-a dus capul sa ma UIT mai bine...m-am uitat la text, am memorat expresii, am zambit la cele haioase, dar...As fi putut scapa din ghearele gafei daca as fi stiut in ce data suntem, dar si cu zilele ramasesem in urma...
Dupa cel mai sincer “iarta-ma”, dupa cum ma asteptam, am inceput sa ma simt rau, vinovata. Incep cu blamari puternice si daca as fi avut o fire mai masochista, as fi trecut si la chinuieli de alta natura. Nu recunosc verbal greselile mici, doar pe cele mari. Insa in ambele cazuri ma consum foarte mult. Parca in ultimul timp nu mai sunt la fel de drastica...In trecut ma pedepseam cu tristete, cu scaderea respectului de sine, cu nervi.
Daca mi-ar fi povestit cineva ca a facut asa ceva, as fi zis ca sigur nu a vrut sa se duca, ca e imposibil sa faci asa ceva. Tocmai cand credeam ca sunt foarte ok, m-am lovit de fapta asta a mea.
Bine, ma duc in colt pe coji de nuci.
Flowers give you the power
Power to have the flower
The power of the flowers
Power like a flower
Power tore the flower...
Cand nu mai ai cu ce sa umpli golul dintr-un layout, mai poti pune o floricica...doua... Daca masa de lemn ti se pare prea goala, poti picta niste floricele. Sunt absolut de acord...eu as picta unele si pe pereti...daca ar fi ai mei cei care ma inconjoara.
Cand mi se rupe vreun lucru, sau il patez, totul este remediat usor: cos o floare sau aplic altceva:p tot cosand...are mama asa o fata gospodina...Pacat ca nu-i prea place sa spele: sunt in plin razboi al sfarsitului lumii cu sosetele – cand ma gandesc sa le spal, imi vine sa-mi cumpar altele (nu-i spuneti maica-mii – am facut asa cu o pereche...sau doua).
Mda, bine, mi se sopteste in casca sa nu mai spun: ca iar raman nemaritata – e a doua oara cand ajung la gandul asta, desi nu ma framanta absolut deloc.. Acum, daca tot am dat din casa, sa mai torn: am niste manusi galbene cu care spal – caci sunt lucruri fine pe care nu-ti poti permite sa le strici la masina de spalat (indeletnicire la care ma specializez: nu mi-a intrat nimic la apa, insa am schimbat culoarea mai multor lucruri – cat m-am putut enerva: adica ce-i aicea: bar de negri? Pui cu buna credinta bluzitza bej in masina si ea iese gri de acolo?) Problema e ca nu stiu unde gresesc: o fi programul, sau nu stiu exact ce lucruri ies? Mister...Asa ca mai bine imi iau imbracamintea de chirurg si efectuez operatia pe „sapun deschis”in lighean (cuvantul asta chiar suna ca unul care desemneaza un obiect ce se ocupa cu lucruri murdare). Inca din facultate am produs efecte cu acele manusi in randul colegelor de camera: „vai, draga, ce fandosita...”Hm: de cate ori sa va spun ca detergentul imi face niste rani mici, adancite de rufa ce trebuie chinuita intre degete, si v-am mai spus ca fac alergie – nu la spalat neaparat, ci la o substanta din detergent – studiile mele au aratat! Dupa ce colegele s-au obisnuit sa ma vada pe la baie cu manusile galbene, am inceput sa nu-mi mai impaturesc la linie lucrurile din dulap – dulap pe care il imparteam cu cea mai ordonata dintre ele. Ghinion: „Alina, e cam dezordine...”Eu: da? ti se pare”...nu e ceea ce vezi, nu e ceea ce crezi...
Uite la ce povesti ma aduc niste flori: gata, nu mai zic...pana data viitoare.
Crestem...ne schimbam...imbatranim...nu stiu de ce ma gandesc la asta – probabil ca e cerul gri, dar timpul trece...si mai e si oglinda aia din baie...Imi place sa ma bag in seama cum oamenii tacuti: iau un betisor verbal si incep sa-i zgandaresc si vreau sa sparg coaja: crac, sa vad ce-i acolo. Acum, cand nu-mi aduc aminte anul pe care vreau sa mi-l amintesc, inteleg versul “intr-o nu stiu care vara”…intr-un nu stiu care an – am fost la un festival folk la
Ma gandeam ce avem in comun (normal: nu scap niciun moment ca sa mai vorbesc un pic de mine, mie, imi- eu, eu – dar nu sunt chiar atat de egoista – pe cuvant). Primul lucru ce-mi vine in minte este musculatura fetei la fel de dezvoltata: mimici peste mimici, fete – fete, expresii faciale pentru fiecare cuvant in parte (nu va speriati este doar o exagerare livresca). Apoi: simt artistic amestecat ciudat cu un rationalism (avangardist – unul din adjectivele lui preferate). In afara de faptul ca poate revarsa spre tine cunostinte, umor, frumusete, este gata sa-ti soarba fiecare cuvant pentru a te aprecia – cel putin asa am simtit eu. Ne plac amandurora alaturarea neasteptata de cuvinte si acordurile frumos-ciudate (jazzistice). Cu siguranta avem mai multe in comun, pentru ca nu reusesti sa te apropii asa decat de oamenii de pe aceeasi unda, de pe aceiasi hertzi. Abia acum o sa zic o chestie egoista: oamenii cu care rezonez ma fac mai…eu – ma simt foarte aproape de ceea ce sunt si nu pot sa fiu in alte momente: se elibereaza dintr-o data acea Alina care este intimidata, inchistata si bizara poate.
Una dintre ideile lui: daca vorbim peste o luna-doua – putem relua discutia cu aceeasi caldura, aceeasi energie, fara sa simtim ca timpul a pus praf si inchistare pe cuvinte, idei si sentimente.
Am cerut voie sa public pe blog una din poeziile sale.
Pentru mine sunt geniale – si v-as lasa sa ma contraziceti numai pentru ca imi recunosc o mica doza de subiectivism, in rest nu accept vreo contradictie – pe acest subiect.
Cu mult drag,
A.Z.
Pentru ca nu stiam ce text sa iau, am deschis la intamplare caietul pe care mi l-a daruit Florin…nu glumesc – aici s-a deschis:
Puteam sa nimeresc una mai suprarealista, dar mana a hotarat:
Iubirea are unghiul de 360º
Între dinţi secunde şi nervi
Valuri naşte până când pe faţă
Îmi arunc masca de cerb –
Drumul ţi-l tai c-o întrebare.
Alcătuieşte-n cuvinte
Tot ce în minte străvezi
Am braţul vărgat ca de aer
Ca de unghii – să nu le pierzi
Dar să le strângi câteodată.
Mut ca peştele din sân
Şi curbura ochiului m-atrage
Verdele picior şi frunza
Întunericul din tâmplă
Şi şuviţa deasă ca sămânţa
Toate îmi spun ceva ce nu-nţeleg
Doar când adorm şi visez sunt întreg,
Vântul îmi şopteşte numai prostii
Vroiam să mă-ngrop în ninsoare, dar
Sunt sigur: chiar ai să vii,
Călare pe mătura şi-mbrăcată copil.
Bun: am stabilit – peste 50 fara ceva ani, o sa avem in cartile de romana una din poeziile lui Florin Onica.
Adica...cum? Mult? Putin? Evident? Strident? Spontan? Fin? Puternic? Evaziv? Trecator?
Banuiesc un singur raspuns sigur la toate acestea: NU STIU – eternul raspuns. Asta te scapa din orice incurcatura: nici nu confirmi, nici nu infirmi, nici nu ranesti, nici nu dai sperante – nimic nu poate fi folosit impotriva ta. Daca la “nu stiu” adaugi o privire, acea privire tristo-condescendento-cordialo-milostiva, atunci esti “out of bucluc”. Degeaba incerci sa ridici vAalul misterului uman cu “de ce”-uri si explicatii – cu “nu stiu” esti sah mat. Nici macar nu poti sa-l urasti pe cel care ti-l toarna, nu ca as sti eu foarte multe lucruri despre ura – stiu doar despre razbunare (si este din vina zodiei:), dar asta e alta discutie :D
Acum...eu nu numai ca nu stiu, dar nu mai inteleg nimic. In trecut aveam o gramada de teorii: scosesem si o axioma (simplista asa ca de cap de femeie) – daca tie iti place de el sau de ea – nebuneste si ii si arati, atunci poti sa fii sigur ca el sau ea iubeste pe altcineva sau ca oricum te va ocoli. Erau si variatiuni pe aceeasi tema, dar esenta este in refrenul “nu stiu” si mai ales “nu se demonstreaza nimic, se ia totul ca atare”.
Am spus si eu o data “nu stiu”: mi-a parut foarte rau. Am avut dupa aceea senzatia ca am fost drastic pedepsita. E destul de simplist sistemul: “dai-primesti” sau cel “al recompensei”, dar altul la indemana nu aveam. Asta iti poate da insa si o atitudine (hai sa nu zic serviabila) asa “de bine” – adica daca poti usor ajuta, de ce sa nu o faci. Iar fapta buna mi se pare ca este bumerang. Ma indepartez insa...sa ma apropii din nou:
De cateva zile simt o oboseala fara motiv. Nu mi-ar lua mult timp sa gasesc cateva motive, dar vreau sa-l gasesc pe cel adevarat, sa-l prind in flagrant delict si sa-l elimin sau macar sa-l bag la racoare pentru ceva timp. Dupa ce trec prin fazele de oboseala, lehamite, enervare, creierul o ia de la capat cu analiza: ei bine – da, eu nu am nicio vina. Si analiza ia la puricat o gramada de povesti proprii sau ale altora. Si iar inteleg ca nu inteleg nimic...nu-mi pasa de nimiiiiic (si am spus-o din pacate numai pentru rima – pam, pam).
