Flower Power-ed

Flowers give you the power

Power to have the flower

The power of the flowers

Power like a flower

Power tore the flower...

Aceste titluri au pierdut preselectia la „titlul articolului”:)

Cand nu mai ai cu ce sa umpli golul dintr-un layout, mai poti pune o floricica...doua... Daca masa de lemn ti se pare prea goala, poti picta niste floricele. Sunt absolut de acord...eu as picta unele si pe pereti...daca ar fi ai mei cei care ma inconjoara.
Cand mi se rupe vreun lucru, sau il patez, totul este remediat usor: cos o floare sau aplic altceva:p tot cosand...are mama asa o fata gospodina...Pacat ca nu-i prea place sa spele: sunt in plin razboi al sfarsitului lumii cu sosetele – cand ma gandesc sa le spal, imi vine sa-mi cumpar altele (nu-i spuneti maica-mii – am facut asa cu o pereche...sau doua).
Mda, bine, mi se sopteste in casca sa nu mai spun: ca iar raman nemaritata – e a doua oara cand ajung la gandul asta, desi nu ma framanta absolut deloc.. Acum, daca tot am dat din casa, sa mai torn: am niste manusi galbene cu care spal – caci sunt lucruri fine pe care nu-ti poti permite sa le strici la masina de spalat (indeletnicire la care ma specializez: nu mi-a intrat nimic la apa, insa am schimbat culoarea mai multor lucruri – cat m-am putut enerva: adica ce-i aicea: bar de negri? Pui cu buna credinta bluzitza bej in masina si ea iese gri de acolo?) Problema e ca nu stiu unde gresesc: o fi programul, sau nu stiu exact ce lucruri ies? Mister...Asa ca mai bine imi iau imbracamintea de chirurg si efectuez operatia pe „sapun deschis”in lighean (cuvantul asta chiar suna ca unul care desemneaza un obiect ce se ocupa cu lucruri murdare). Inca din facultate am produs efecte cu acele manusi in randul colegelor de camera: „vai, draga, ce fandosita...”Hm: de cate ori sa va spun ca detergentul imi face niste rani mici, adancite de rufa ce trebuie chinuita intre degete, si v-am mai spus ca fac alergie – nu la spalat neaparat, ci la o substanta din detergent – studiile mele au aratat! Dupa ce colegele s-au obisnuit sa ma vada pe la baie cu manusile galbene, am inceput sa nu-mi mai impaturesc la linie lucrurile din dulap – dulap pe care il imparteam cu cea mai ordonata dintre ele. Ghinion: „Alina, e cam dezordine...”Eu: da? ti se pare”...nu e ceea ce vezi, nu e ceea ce crezi...

Uite la ce povesti ma aduc niste flori: gata, nu mai zic...pana data viitoare.

May the Power Flower be with you!

Timpul ca o buburuza

Crestem...ne schimbam...imbatranim...nu stiu de ce ma gandesc la asta – probabil ca e cerul gri, dar timpul trece...si mai e si oglinda aia din baie...

Am tendinta in ultimul timp sa-mi reneg amintiri, chiar si experiente. Nu stiu de ce fac asta pentru ca totusi sunt sigura pe parerea mea care afirma ca amintirile, experientele, oamenii pe care ii intalnim ne imbogatesc si sunt caramizi ale edificiului uman care suntem azi.

Am senzatia ca am pierdut timpul uneori: nu-l mai pot lua inapoi si probabil l-as irosi exact in aceeasi maniera. Am pierdut timpul trista, asteptand sa se intample lucruri frumoase, am pierdut timpul cu teama ca momentele frumoase se vor termina, am pierdut timpul asteptand sa dispara “nu stiu”-ul din vocabularul unora, am pierdut timpul asteptandu-mi propriul curaj sa-mi faca vant sa iau anumite hotarari, am pierdut timpul cu o oboseala fara motiv, imaginandu-mi ca e lene si ca va trece, am pierdut timpul uitandu-ma la televizor cand puteam sa citesc, am pierdut timpul stand pe messenger reluand discutii fara sens cand puteam sa ma uit la tv, la un documentar despre delfini. Am pierdut timpul in orasul in care am crescut frumos, dar care nu mai putea sa-mi ofere mai mult decat imi oferise, am pierdut timpul predand unor oameni care nu voiau sa invete nimic. Cei trei ani in invatamant imi par ca m-au tinut in loc: si asta numai pentru ca fac greseala de a ma compara cu altii – imi cer scuze fata de partea mea care stie ca a fi profesor e o meserie frumoasa si nobila.

Am pierdut timpul gandindu-ma ca am pierdut timpul.

Ti-am pastrat un fotoliu - la noi in celula

sau daca esti obosit...

Oameni frumosi: Florin Onica

Imi place sa ma bag in seama cum oamenii tacuti: iau un betisor verbal si incep sa-i zgandaresc si vreau sa sparg coaja: crac, sa vad ce-i acolo. Acum, cand nu-mi aduc aminte anul pe care vreau sa mi-l amintesc, inteleg versul “intr-o nu stiu care vara”…intr-un nu stiu care an – am fost la un festival folk la Braila. Ne-am cantacit pe holul hotelului si eu, ca de obicei, in cruciada de a cunoaste oameni. Radarul ocular l-a scanat si l-a ales pe el - mereu cu un zambet, tacut si cu mimica unui bonom - Florin. Si…discutia a inceput sa curga – fara efort, simplu (ba nu – eu nu pot avea discutii simple – la cat de complicata sunt:) si nu am zis eu asta…cu mult umor – negru, gri, roz si din nou senzatia mea de implinire – m-am mai imbogatit cu inca un om, cu frumusetea lui, cu desteptaciunea lui, cu bunatatea, cu umorul, cu intelepciunea si cultura lui. Iuhuuuuuu – inima iar e in trepidatie de fericire - iar imi vine sa-mi dau un bobarnac pentru momentele de sferto-tristete (uite, fata acilishea motive sa nu fii trista!!). Cunosc niste oameni cu care daca vorbesc, timpul se dilata – neuronii la fel, inima e mai activa parca si pompeaza cu fericire lichid vital.

Ma gandeam ce avem in comun (normal: nu scap niciun moment ca sa mai vorbesc un pic de mine, mie, imi- eu, eu – dar nu sunt chiar atat de egoista – pe cuvant). Primul lucru ce-mi vine in minte este musculatura fetei la fel de dezvoltata: mimici peste mimici, fete – fete, expresii faciale pentru fiecare cuvant in parte (nu va speriati este doar o exagerare livresca). Apoi: simt artistic amestecat ciudat cu un rationalism (avangardist – unul din adjectivele lui preferate). In afara de faptul ca poate revarsa spre tine cunostinte, umor, frumusete, este gata sa-ti soarba fiecare cuvant pentru a te aprecia – cel putin asa am simtit eu. Ne plac amandurora alaturarea neasteptata de cuvinte si acordurile frumos-ciudate (jazzistice). Cu siguranta avem mai multe in comun, pentru ca nu reusesti sa te apropii asa decat de oamenii de pe aceeasi unda, de pe aceiasi hertzi. Abia acum o sa zic o chestie egoista: oamenii cu care rezonez ma fac mai…eu – ma simt foarte aproape de ceea ce sunt si nu pot sa fiu in alte momente: se elibereaza dintr-o data acea Alina care este intimidata, inchistata si bizara poate.

Una dintre ideile lui: daca vorbim peste o luna-doua – putem relua discutia cu aceeasi caldura, aceeasi energie, fara sa simtim ca timpul a pus praf si inchistare pe cuvinte, idei si sentimente.

Am cerut voie sa public pe blog una din poeziile sale.

Pentru mine sunt geniale – si v-as lasa sa ma contraziceti numai pentru ca imi recunosc o mica doza de subiectivism, in rest nu accept vreo contradictie – pe acest subiect.

Cu mult drag,

A.Z.

Pentru ca nu stiam ce text sa iau, am deschis la intamplare caietul pe care mi l-a daruit Florin…nu glumesc – aici s-a deschis:

Puteam sa nimeresc una mai suprarealista, dar mana a hotarat:

Iubirea are unghiul de 360º

Mersul tău e-asemeni nopţii ce toarce

Între dinţi secunde şi nervi

Valuri naşte până când pe faţă

Îmi arunc masca de cerb –

Drumul ţi-l tai c-o întrebare.

Alcătuieşte-n cuvinte

Tot ce în minte străvezi

Am braţul vărgat ca de aer

Ca de unghii – să nu le pierzi

Dar să le strângi câteodată.

Sunt vârtejul tău de iarbă

Mut ca peştele din sân

Şi curbura ochiului m-atrage

Verdele picior şi frunza

Întunericul din tâmplă

Şi şuviţa deasă ca sămânţa

Toate îmi spun ceva ce nu-nţeleg

Doar când adorm şi visez sunt întreg,

Stau întins în iarba ca marea

Vântul îmi şopteşte numai prostii

Vroiam să mă-ngrop în ninsoare, dar

Sunt sigur: chiar ai să vii,

Călare pe mătura şi-mbrăcată copil.

Bun: am stabilit – peste 50 fara ceva ani, o sa avem in cartile de romana una din poeziile lui Florin Onica.

“Lasa-ma sa te iubesc asa cum stiu eu, cum pot eu...”

Adica...cum? Mult? Putin? Evident? Strident? Spontan? Fin? Puternic? Evaziv? Trecator?
Banuiesc un singur raspuns sigur la toate acestea: NU STIU – eternul raspuns. Asta te scapa din orice incurcatura: nici nu confirmi, nici nu infirmi, nici nu ranesti, nici nu dai sperante – nimic nu poate fi folosit impotriva ta. Daca la “nu stiu” adaugi o privire, acea privire tristo-condescendento-cordialo-milostiva, atunci esti “out of bucluc”. Degeaba incerci sa ridici vAalul misterului uman cu “de ce”-uri si explicatii – cu “nu stiu” esti sah mat. Nici macar nu poti sa-l urasti pe cel care ti-l toarna, nu ca as sti eu foarte multe lucruri despre ura – stiu doar despre razbunare (si este din vina zodiei:), dar asta e alta discutie :D
Acum...eu nu numai ca nu stiu, dar nu mai inteleg nimic. In trecut aveam o gramada de teorii: scosesem si o axioma (simplista asa ca de cap de femeie) – daca tie iti place de el sau de ea – nebuneste si ii si arati, atunci poti sa fii sigur ca el sau ea iubeste pe altcineva sau ca oricum te va ocoli. Erau si variatiuni pe aceeasi tema, dar esenta este in refrenul “nu stiu” si mai ales “nu se demonstreaza nimic, se ia totul ca atare”.
Am spus si eu o data “nu stiu”: mi-a parut foarte rau. Am avut dupa aceea senzatia ca am fost drastic pedepsita. E destul de simplist sistemul: “dai-primesti” sau cel “al recompensei”, dar altul la indemana nu aveam. Asta iti poate da insa si o atitudine (hai sa nu zic serviabila) asa “de bine” – adica daca poti usor ajuta, de ce sa nu o faci. Iar fapta buna mi se pare ca este bumerang. Ma indepartez insa...sa ma apropii din nou:
De cateva zile simt o oboseala fara motiv. Nu mi-ar lua mult timp sa gasesc cateva motive, dar vreau sa-l gasesc pe cel adevarat, sa-l prind in flagrant delict si sa-l elimin sau macar sa-l bag la racoare pentru ceva timp. Dupa ce trec prin fazele de oboseala, lehamite, enervare, creierul o ia de la capat cu analiza: ei bine – da, eu nu am nicio vina. Si analiza ia la puricat o gramada de povesti proprii sau ale altora. Si iar inteleg ca nu inteleg nimic...nu-mi pasa de nimiiiiic (si am spus-o din pacate numai pentru rima – pam, pam).

Una colorata, una alb-negru...negru, negru

Cam asa a fost vara mea. August s-a intrecut pe sine: s-au intamplat mai multe "aiureli nasparlii" decat anul trecut. Turma a fost scapata de Folk You - de unde urmariti imagini. Treaba faina este ca atunci cand urc pe scena, uit de tot: ma uit in ochii oamenilor (daca imi mai ramane stapanire de sine din toata timiditatea care zace in mine) si ma bucur de ceea ce cant. Anul acesta a fost sunetul foarte bun: deci am avut de ce sa ma bucur...si marea era frumoasa - numai la mine-n suflet vifor: promit ca nu mai fac. O sa "fac" niste cantece vesele-vesele (nici eu nu cred asta, dar daca scriu, o sa fiu nevoita sa ma tin de cuvant).


Cu nisipul gadilitor sub picioare: miaaaam!


Alb-negru, alb-rosu (nu mi se vad ochii bine, de-aia zic:)


Ma bucur ca s-a terminat august (nu dati cu pietre - asa simt io). N-o sa mai fie cald, frunzele o sa se ingalbeneasca, o sa miroasa a scoala si dimineatza va trebui sa ma imbrac mai gros. Asta e.

Ordinea din dezordine

Ma uit de doua zile la vasele din chiuveta – ma uit degeaba: singure nu se spala. Daca le mai las inca o zi, o sa incep sa ma uit dupa brotacei. Nu stiu de ce trec cu atata indiferenta pe langa ele si de ce nu ma deranjeaza ca stau acolo nespalate. Primul raspuns e evident: de lene – dispun din plin, dar ma declarasem o persoana careia ii placea sa spele vasele – chiar ma relaxa indeletnicirea asta (si am si radio in bucatarie sa nu ma plictisesc!). Si deja ma uit la ele cu rautate, cu: “ahm – sa credeti voi ca va spal – o sa fac asta cand vreau eu! Nu ma obliga nimic – nici macar simtul meu estetic, nici macar bruma de gospodina mostenita de la mama, nici macar senzatia de dezordine pe care o imprastie in toata bucataria". De fapt eu ma simt bine in dezordine (pentru cine mai avea vreo picatura de respect pentru mine: imi pare rau), dar faptul ca nu-s toate aranjate sau ca nu ma simt obligata sa le aranjez ma face sa ma simt libera (iac, ce cuvant mare folosit intr-un asa context ingrat; trecem noi si peste asta). O colega din facultate a expus la un seminar faptul ca o persoana organizata si ordonata este la fel si in modul de a gandi. Isi ordoneaza si structureaza ideile in mod logic, le aseaza impaturite frumos in sertarase, si le scoate de acolo dupa un algoritm bine pus la punct. A-ha: asta inseamna ca nu sunt ordonata in gandire? Ca ideile mele sunt alandala si lucrul asta nici nu ma deranjeaza? Probabil…

Ma uit la florile pe care le-am primit acum doua saptamani si inca nu s-au ofilit. Le-am schimbat apa de vreo doua ori si le-am taiat coditele o data. Pe langa vaza, au aterizat petale mici si seminte ce nu au mai rezistat in flori si si-au facut un drum in viata. Ar fi fost frumos din partea mea sa le sterg de pe masa. Si totusi nu m-am gandit un singur moment ca as putea face asa ceva. Cand am facut eu ceva cand trebuie sau cum trebuie? Nu vreau sa cobesc, insa mi se pare ca am o tendinta nativa de a gresi lucrurile sau de a face alegeri aiurea. La cele esentiale insa nu ma insel. Si am noroc in momente esentiale.

Ma uit la praful de pe televizor. Daca il sterg acum, maine se va aseza din nou. Asa – mai bine il sterg maine. Sau poimane. Raspoimaine? Nu, atunci o sa dau cu mopul. Acum o luna si ceva parca, m-am trezit doua diminetzi la rand la 7, ca sa dau cu mopul. Moment unic. Am senzatia ca aveam o nevoie acuta de curatenie. De fapt as fi vrut sa fac curat in viata mea, dar singurul mop la dispozitie era cel cu coada de plastic ce se termina cu un ghemotoc de “sfori” de care se tin scai fire de par roscat lungi – nu le-ar mai lasa gravitatia la mine in cap!Ar fi ceva sa poti face curat in viata ta: sa stergi de praf o prietenie, sa speli niste ganduri, sa dai cu mopul intr-o relatie, sa-ti lustruiesti personalitatea, sa bagi la masina de tocat niste sentimente – dar stai, ca asta nu e de domeniul “curateniei”, am intrat deja in bucatarie. In ceea ce priveste bucataria: nu stiu sa fac chiftele sau sarmale din carne de oricare ar fi ea, nici macar n-am incercat.

Gata, ma duc sa fac niste “curetenie”.