Penelopa secolului 21

Nu imi aminteam prea multe amanunte din povestea Penelopei si a ratacitorului Ulise (a se citi “nehotaratului” – ca daca voia, se intorcea acas’ si nu mai umbla teleleu cu gandul la cai troieni, nimfe sau sirene), drept pentru care am dat un search mic si am gasit un post – niste puncte de aici voiam sa le ating si eu, asa ca redau fragmentul si revin:

“Ma obsedeaza in ultima vreme din ce in ce mai mult povestea Penelopei. Ce poate face o femeie sa accepte chinuitoarea asteptare in timp ce un sot aproape necunoscut isi implineste destinul. Nu vi se pare nedrept contrastul asta intre epopeea lui plina de glorie (sa recunoastem, nimic nu i-a lipsit "sarmanului" Ulise in cei douazeci de ani) si viata ei intrata in letargie?! Il iubea Penelopa pe acest Ulise sau o calauzeau doar principiile morale. Ma intreb daca femeia "moderna" mai poate sa fie o Penelopa, daca in secolul vitezei ne mai permitem sa ne traim viata asteptand - din iubire sau in virtutea principiilor - mi-e tot una...
Posibil ca in doze mici si rare asteptarea sa fie buna: amplifica placerea revederi, dar... ?!” - de redgold

Dupa tendinta indreptatita de a pune inca un “i” la “revederi”, as continua cu un portret al Penelopei din secolul vitezei, luminii, becului si sper in curand al teleportarii. Portretul ar putea raspunde intr-un fel interogatiei retorice a autorului care are dubii asupra femeii moderne. Eu as zice ca nu prea merita sa traiesti viata asteptand – daca stai cu gandul aiurea, iti fuge viata de sub picioare. Nici macar un presupus sentiment puternic impartit de cei doi sau datoria unor actiuni viteze cu un caracter eroic-uman, parca nu ar scuza lipsa lui de langa ea.
In acest secol, Penelopa nu se mai uita in zare asteptand fregata sotului ei, ci sta in fata ecranului calculatorului si asteapta un mail. Suspina langa messenger toata ziua, dar Ulise este offline. Tresare de fiecare data cand in coltul ecranului apare anuntul unui nou mail – uof: este doar o alerta ejobs.
Cateodata mai intra “invisible” pe mess, caci daca e “available”, se gasesc tot felul de petitori sa-i dea “buzz”.
Asa ca, celor mai insistenti, le-a dat deja “ignore”. Intre timp, isi tese propriul blog si navigheaza pe alte blog-uri, lasand “comment-uri” in speranta ca vreun ciclop mai iute de ochi, va intra pe blog-ul ei si ii va lasa la randul lui un comment cu nuanta informativ-ulisiana.
Intre timp, Ulise pluteste pe hi5, unde da “accept” oricarei nimfe, ba isi mai si da “blind date” cu numita Circe.
Penelopa, femeie de casa si rabdatoare, da “decline” oricarei “photo sharing invitation”, dar, cu o banuita caracteristica materialista si cu scepticismul specific uman (ati vazut voi vreo pisica sau caine sceptici?), fapta nu este tradusa ca avand un sentiment moral...
Evident, in “secolul vitezei” suntem prea grabiti, iar principiile deja “alearga repede”. La fel de grabiti suntem sa tragem concluzii, sa punem etichete, sa luam decizii...sau nu (?)

Rrrrrr...

“Ia Alex…arata-i fetei…cum face leul?” ii zice tatal…

Si vedeti in poza cum face leutzul…desi era cam mirat de fata de pe role care statea cu un obiectiv in fata lui…”ce vlea de la mine?? rrr?” pare ca se intreaba.

Si…cum face leul? Pai cum sa faca? Depinde daca e de jungla sau de gradina zoologica, daca e de iulie sau de august, daca tranzactiile cresc sau scad…rrrr.

Nu asa ca-i draguuutz?

Cu gafa cat casa:(

Am facut si nefacuta: am facut-o de oaie, de capra si de vaca: am incurcat ziua nuntii unei prietene (dupa ce-am facut, probabil vom fi cunostinte:( – m-am uitat pe calendarul de pe invitatie si am perceput totul ca fiind duminica: am comentat in gand ca de ce au pus nunta duminica, dar nu m-a dus capul sa ma UIT mai bine...m-am uitat la text, am memorat expresii, am zambit la cele haioase, dar...As fi putut scapa din ghearele gafei daca as fi stiut in ce data suntem, dar si cu zilele ramasesem in urma...

Dupa cel mai sincer “iarta-ma”, dupa cum ma asteptam, am inceput sa ma simt rau, vinovata. Incep cu blamari puternice si daca as fi avut o fire mai masochista, as fi trecut si la chinuieli de alta natura. Nu recunosc verbal greselile mici, doar pe cele mari. Insa in ambele cazuri ma consum foarte mult. Parca in ultimul timp nu mai sunt la fel de drastica...In trecut ma pedepseam cu tristete, cu scaderea respectului de sine, cu nervi.

Daca mi-ar fi povestit cineva ca a facut asa ceva, as fi zis ca sigur nu a vrut sa se duca, ca e imposibil sa faci asa ceva. Tocmai cand credeam ca sunt foarte ok, m-am lovit de fapta asta a mea.

Bine, ma duc in colt pe coji de nuci.

Flower Power-ed

Flowers give you the power

Power to have the flower

The power of the flowers

Power like a flower

Power tore the flower...

Aceste titluri au pierdut preselectia la „titlul articolului”:)

Cand nu mai ai cu ce sa umpli golul dintr-un layout, mai poti pune o floricica...doua... Daca masa de lemn ti se pare prea goala, poti picta niste floricele. Sunt absolut de acord...eu as picta unele si pe pereti...daca ar fi ai mei cei care ma inconjoara.
Cand mi se rupe vreun lucru, sau il patez, totul este remediat usor: cos o floare sau aplic altceva:p tot cosand...are mama asa o fata gospodina...Pacat ca nu-i prea place sa spele: sunt in plin razboi al sfarsitului lumii cu sosetele – cand ma gandesc sa le spal, imi vine sa-mi cumpar altele (nu-i spuneti maica-mii – am facut asa cu o pereche...sau doua).
Mda, bine, mi se sopteste in casca sa nu mai spun: ca iar raman nemaritata – e a doua oara cand ajung la gandul asta, desi nu ma framanta absolut deloc.. Acum, daca tot am dat din casa, sa mai torn: am niste manusi galbene cu care spal – caci sunt lucruri fine pe care nu-ti poti permite sa le strici la masina de spalat (indeletnicire la care ma specializez: nu mi-a intrat nimic la apa, insa am schimbat culoarea mai multor lucruri – cat m-am putut enerva: adica ce-i aicea: bar de negri? Pui cu buna credinta bluzitza bej in masina si ea iese gri de acolo?) Problema e ca nu stiu unde gresesc: o fi programul, sau nu stiu exact ce lucruri ies? Mister...Asa ca mai bine imi iau imbracamintea de chirurg si efectuez operatia pe „sapun deschis”in lighean (cuvantul asta chiar suna ca unul care desemneaza un obiect ce se ocupa cu lucruri murdare). Inca din facultate am produs efecte cu acele manusi in randul colegelor de camera: „vai, draga, ce fandosita...”Hm: de cate ori sa va spun ca detergentul imi face niste rani mici, adancite de rufa ce trebuie chinuita intre degete, si v-am mai spus ca fac alergie – nu la spalat neaparat, ci la o substanta din detergent – studiile mele au aratat! Dupa ce colegele s-au obisnuit sa ma vada pe la baie cu manusile galbene, am inceput sa nu-mi mai impaturesc la linie lucrurile din dulap – dulap pe care il imparteam cu cea mai ordonata dintre ele. Ghinion: „Alina, e cam dezordine...”Eu: da? ti se pare”...nu e ceea ce vezi, nu e ceea ce crezi...

Uite la ce povesti ma aduc niste flori: gata, nu mai zic...pana data viitoare.

May the Power Flower be with you!

Timpul ca o buburuza

Crestem...ne schimbam...imbatranim...nu stiu de ce ma gandesc la asta – probabil ca e cerul gri, dar timpul trece...si mai e si oglinda aia din baie...

Am tendinta in ultimul timp sa-mi reneg amintiri, chiar si experiente. Nu stiu de ce fac asta pentru ca totusi sunt sigura pe parerea mea care afirma ca amintirile, experientele, oamenii pe care ii intalnim ne imbogatesc si sunt caramizi ale edificiului uman care suntem azi.

Am senzatia ca am pierdut timpul uneori: nu-l mai pot lua inapoi si probabil l-as irosi exact in aceeasi maniera. Am pierdut timpul trista, asteptand sa se intample lucruri frumoase, am pierdut timpul cu teama ca momentele frumoase se vor termina, am pierdut timpul asteptand sa dispara “nu stiu”-ul din vocabularul unora, am pierdut timpul asteptandu-mi propriul curaj sa-mi faca vant sa iau anumite hotarari, am pierdut timpul cu o oboseala fara motiv, imaginandu-mi ca e lene si ca va trece, am pierdut timpul uitandu-ma la televizor cand puteam sa citesc, am pierdut timpul stand pe messenger reluand discutii fara sens cand puteam sa ma uit la tv, la un documentar despre delfini. Am pierdut timpul in orasul in care am crescut frumos, dar care nu mai putea sa-mi ofere mai mult decat imi oferise, am pierdut timpul predand unor oameni care nu voiau sa invete nimic. Cei trei ani in invatamant imi par ca m-au tinut in loc: si asta numai pentru ca fac greseala de a ma compara cu altii – imi cer scuze fata de partea mea care stie ca a fi profesor e o meserie frumoasa si nobila.

Am pierdut timpul gandindu-ma ca am pierdut timpul.

Ti-am pastrat un fotoliu - la noi in celula

sau daca esti obosit...

Oameni frumosi: Florin Onica

Imi place sa ma bag in seama cum oamenii tacuti: iau un betisor verbal si incep sa-i zgandaresc si vreau sa sparg coaja: crac, sa vad ce-i acolo. Acum, cand nu-mi aduc aminte anul pe care vreau sa mi-l amintesc, inteleg versul “intr-o nu stiu care vara”…intr-un nu stiu care an – am fost la un festival folk la Braila. Ne-am cantacit pe holul hotelului si eu, ca de obicei, in cruciada de a cunoaste oameni. Radarul ocular l-a scanat si l-a ales pe el - mereu cu un zambet, tacut si cu mimica unui bonom - Florin. Si…discutia a inceput sa curga – fara efort, simplu (ba nu – eu nu pot avea discutii simple – la cat de complicata sunt:) si nu am zis eu asta…cu mult umor – negru, gri, roz si din nou senzatia mea de implinire – m-am mai imbogatit cu inca un om, cu frumusetea lui, cu desteptaciunea lui, cu bunatatea, cu umorul, cu intelepciunea si cultura lui. Iuhuuuuuu – inima iar e in trepidatie de fericire - iar imi vine sa-mi dau un bobarnac pentru momentele de sferto-tristete (uite, fata acilishea motive sa nu fii trista!!). Cunosc niste oameni cu care daca vorbesc, timpul se dilata – neuronii la fel, inima e mai activa parca si pompeaza cu fericire lichid vital.

Ma gandeam ce avem in comun (normal: nu scap niciun moment ca sa mai vorbesc un pic de mine, mie, imi- eu, eu – dar nu sunt chiar atat de egoista – pe cuvant). Primul lucru ce-mi vine in minte este musculatura fetei la fel de dezvoltata: mimici peste mimici, fete – fete, expresii faciale pentru fiecare cuvant in parte (nu va speriati este doar o exagerare livresca). Apoi: simt artistic amestecat ciudat cu un rationalism (avangardist – unul din adjectivele lui preferate). In afara de faptul ca poate revarsa spre tine cunostinte, umor, frumusete, este gata sa-ti soarba fiecare cuvant pentru a te aprecia – cel putin asa am simtit eu. Ne plac amandurora alaturarea neasteptata de cuvinte si acordurile frumos-ciudate (jazzistice). Cu siguranta avem mai multe in comun, pentru ca nu reusesti sa te apropii asa decat de oamenii de pe aceeasi unda, de pe aceiasi hertzi. Abia acum o sa zic o chestie egoista: oamenii cu care rezonez ma fac mai…eu – ma simt foarte aproape de ceea ce sunt si nu pot sa fiu in alte momente: se elibereaza dintr-o data acea Alina care este intimidata, inchistata si bizara poate.

Una dintre ideile lui: daca vorbim peste o luna-doua – putem relua discutia cu aceeasi caldura, aceeasi energie, fara sa simtim ca timpul a pus praf si inchistare pe cuvinte, idei si sentimente.

Am cerut voie sa public pe blog una din poeziile sale.

Pentru mine sunt geniale – si v-as lasa sa ma contraziceti numai pentru ca imi recunosc o mica doza de subiectivism, in rest nu accept vreo contradictie – pe acest subiect.

Cu mult drag,

A.Z.

Pentru ca nu stiam ce text sa iau, am deschis la intamplare caietul pe care mi l-a daruit Florin…nu glumesc – aici s-a deschis:

Puteam sa nimeresc una mai suprarealista, dar mana a hotarat:

Iubirea are unghiul de 360º

Mersul tău e-asemeni nopţii ce toarce

Între dinţi secunde şi nervi

Valuri naşte până când pe faţă

Îmi arunc masca de cerb –

Drumul ţi-l tai c-o întrebare.

Alcătuieşte-n cuvinte

Tot ce în minte străvezi

Am braţul vărgat ca de aer

Ca de unghii – să nu le pierzi

Dar să le strângi câteodată.

Sunt vârtejul tău de iarbă

Mut ca peştele din sân

Şi curbura ochiului m-atrage

Verdele picior şi frunza

Întunericul din tâmplă

Şi şuviţa deasă ca sămânţa

Toate îmi spun ceva ce nu-nţeleg

Doar când adorm şi visez sunt întreg,

Stau întins în iarba ca marea

Vântul îmi şopteşte numai prostii

Vroiam să mă-ngrop în ninsoare, dar

Sunt sigur: chiar ai să vii,

Călare pe mătura şi-mbrăcată copil.

Bun: am stabilit – peste 50 fara ceva ani, o sa avem in cartile de romana una din poeziile lui Florin Onica.