Fiecare pe calea sa...ferata sau nu

Si sa nu se uite inapoi(,) ca vine trenu’.

In zilele mele mai meditative, ma pisca intrebari formate din cuvinte al caror sens are ca sinonim cuvantul „menire”. Suna ciudat si greu, aproape nedigerabil – e mai usor de scris decat de pronuntat. Care o fi menirea mea? Parca e mai greu sa nu crezi ca universul n-a conspirat o teorie in care sa te fi implicat si pe tine. Trebuie sa-ti fi dat si tie acolo un rolisor cat de secundar, sa te fi pus acolo pentru niste figuratie...ceva. Ma gandesc ca instinctiv, te indrepti spre ceva ce ti se potriveste, spre ceva pentru care esti bun. La fel de instinctiv poti s-o iei prin balarii, sa te impiedici de lucruri ce nu ti se potrivesc, dar te incapatanezi sa le faci...pentru ca asa simti ca e bine.

Sunt din ce in ce mai mandra de instinctul meu – chiar daca mai face gafe, a inceput sa se descurce in lumea asta:) Totusi are niste inamici – inamici ai igienei linistii interioare: daca inima are vreo trepidatie anormala si un ritm omenesc numit indragosteala, s-a dus pe copca tot instinctul – nu mai aud decat clopoteii „clinc, clinc”. In rest, parca mai simt din cand in cand ce e bine si chiar ce e rau. In cazul B, am putea detecta o problema la motor: chiar daca stiu ca nu e bine, tot ma duc intr-acolo – nu e nimeni perfect si nu stiu de unde mi s-a aciuat ideea ca „e mai bine sa faci ce simti”. Bineee, dar dup’aia Alina sa nu te aud ca ai ochii rosii sau ca nu poti sa dormi. Nu, nu, voi avea constiinta curata ca am facut ce am simtit. O sa-mi asum totul. Si as vrea ca si tu sa faci la fel. Si sa-ti asumi calea ferata si faptul ca ai schimbat macazul. Eu voi merge pe o cale ferata paralela (ma voi asigura ca este paralela ca sa nu ne mai intalnim niciodata). De ce? Pentru ca sunt rea, cu o nevoie nativa de a-mi controla calea (chiar daca stiu ca nu o controlez eu). De ce? Pai ti-am zis: ritmul trenului nu mai e acelasi dupa accident: nu mai este „tatatam tatam”, este „tic tic tic tic”, deci nimic nu mai poate fi la fel.

Vorbind de cale, inevitabil voi vorbi despre muzica. Muzica ce m-a scos din niste buclucuri emotionale, muzica ce, am vazut la Discovery, dezvolta creierul intr-un fel, muzica ce este un subiect nesecat ce leaga oamenii. Treaba cu muzica mi-a iesit atat de repede si de natural,incat parte din raspunsul la intrebarea in care apare si „calea” parca as sti-o. Bun. Si acum? Pai acum...mai cant. Si? Si mai compun. Asa, si? Si ma intreb ce trebuie sa mai fac pentru ca piesele mele sa placa intr-adevar. Atat? Pai, ma gandesc, dar am dubii...Dubii? Degeaba ma stresezi cu atatea intrebari – o sa raspund doar la ce vreau eu si numai la cele la care stiu deja raspunsul. Adica...adica stiu ce-mi doresc si ce m-ar face fericita...stiu ca mereu am vrut sa plac si cand lucrul asta nu s-a intamplat...am simtit asa niste suferinta...Ce-ntreb eu si ce raspunde ea!

Si totusi...care spuneai ca ti-e menirea?