Rome sweet Rome

Am tradat. Iar pentru asta m-am pedepsit si m-am expatriat…din propriul blog. Dar am fost repede primita inapoi...de mine. Vina a fost aceea ca am fost la Roma si cum am ajuns acolo, dupa ce am intrebat cu r-ul italian de rigoare unde este strada Milazzo, mi s-a raspuns intorcandu-mi-se totodata mieros o intrebare ce se referea la nationalitatea mea. Am zis ca sunt...frantuzoaica. Bonne soirée mademoiselle. Merrrci. Nu-mi venea sa cred ca am raspuns asa. Mda – era cealalta: fricoasa. Nu sunt lipsita de patriotism, nici macar de curaj, insa ma uitasem cu o seara inainte la o emisiune despre cum creste exponential ura italienilor – na, ca s-au dus si dacii (poate si tracii cu paronimul lor cu tot) peste romanii de la Roma si nu numai.

Trebuie sa ma scuzati si sa gasiti o farama de iertare: era noapte cand am ajuns acolo, strada principala - pustie si nu voiam deloc sa aflu daca primul om cu care vorbesc este xenofob sau nu.

Nu e Medusa!

Aveam o temperatura ciudata de la fericire: dadeam jos gradele de pe mine ca sa mai incalzesc atmosfera cam pietrificata-pietruita-pietroasa. Vestigii, monumente, biserici, catedrale, dar mie tot la Muzeul National de Arta mi-a placut cel mai mult: pentru ca nu batea vantul, iar vopseaua de pe tablouri parea bine uscata. Nu am putut verifica din cauza unui dispozitiv care te impungea sonor daca te apropiai. Am scormonit prin memorie numele ce erau gravate pe rame si nu am gasit nicio silaba cunoscuta. Cei pe care i-am recunoscut erau tot francezi - doi. M-am suspectat a fi partinitoare, dar m-am calmat cu o alta explicatie: nu s-au ocupat cum trebuie de comunicare, iar departamentul de marketing s-a manjit pe maini de liniste. Am senzatia ca au ales sa scoata in fata mai mult pietricelele.

"Ia sa pictam un pic pe cer"

Mi-au placut si fantanile peste care levitau tot felul de statui (cu frunze de vitza sau nu). Vremea a fost cumsecade, norii cuminti, soarele alintat. In afara de „catunul” de Colosseum, m-am uitat cu placere la toate casele, blocurile, cladirile cu iz mediteranean care ranjeau cu terasele frumoase si verzi. Nu voiam sa-mi fac sange rau imaginandu-mi cat de frumos e acolo sus.

Soarele a alunecat pe-o coaja de banana. E pe jos. Nu se mai vede.

Pizza m-a dezamagit, pastele au cazut din picioare in capul stomacului meu, inghetata nu dadeau pe gratis.

Bocca de la veritá – mirata ca intotdeauna de atata adevar nespus.

Capela sixtina – tot frangatoare de gaturi, frumoasele maini erau la fel de insuflatoare de viata, pe alocuri, plafonul era pictat cu umbre care iti dadeau impresia ca este basorelief, dar nu era. Pana si ochiul se bucura ca putea fi atat de frumos inselat.

Am prins cred o „Sarbatoare a carnavalului” – peste tot erau copilasi deghizati, iar pe cel mai haios l-am prins in poza.

Io - nu si nu: Batman, Batman!

Nu va luati dupa tonul meu “un peu moqueur” – a fost tare frumos.

Concertzel pentru cei fara Valentini

Mi se pare inca haioasa replica pe care nu pot s-o citez (It’s not about you, it’s me), dar al carei sens era – “it’s all my fault, but I leave you”. Tocmai de aceea vreau sa fac un joc prozaic de cuvinte si sa incep cu “It’s not about me, it’s about you”. Despre tine ar trebui sa fie vorba si sa nu accepti “chestii” cu care nu esti de acord, care nu te reprezinta deloc, care iti creeaza un disconfort (sa ti-l imaginezi pe cel mai mare – ca sa aiba exemplul greutate!). Dar cum sa scapi de obisnuinta de a accepta chestii? Odata ce unul se obisnuieste cu a face concesii, celalalt accepta ca un zeu impartial si mandru micile jertfe ale supararilor interioare. Psihologia mea de balta a concluzionat, dupa atente priviri cercetatoare, ca in majoritatea cuplurilor, unul renunta mai mult. Problema apare insa cand celalalt nici nu mai pune in calcul ca ar putea ceda. E clar: el domina, iar dominatul trebuie sa suporte. Bun, si daca nu accepti, ce? Daca pleci, ce? O sa te inlocuiasca pentru ca sunt destule singure care i-ar accepta mofturile numai ca sa scape de statutul ingrat. Am pus „destule” pentru ca mi se pare ca mai ales femeile aduna un mare grad de satisfactie si stare de bine daca nu sunt singure. Reusim asa mult sa traim prin celalalt, incat uitam ca exista si alte activitati care ne pot implini (bineinteles niciuna in gradul in care o face o relatie:) Yes, sure...

Am experimentat si m-am perpelit de multe ori pentru statutul de “fara Valentin”. L-am probat pana am inceput sa rad de el, pana la a crea axiome: mai bine singur decat cu cineva cu care sa nu te potrivesti, cu care sa nu imparti vise, pasiuni, hobby-uri, cu cineva despre care simti ca te trage in jos si ca nu te rotunjeste in nici un fel (in afara de cazul in care va rotunjiti mergand sa mancati impreuna niste „mancare grabita”). Axioma era bineinteles formulata in alte momente decat in cele in care imi simteam carnea tipand dupa o imbratisare, stomacul tipand dupa ciocolata sau orice alt stimulator alimentar cu valoare compensatorie, privirea dupa o privire mangaietoare.

Cunosc multi oameni singuri care nu inteleg de ce sunt singuri. Exista normal printre ei pretentiosi (-oase), dificili (-ile), prea inteligenti (-ente), dar niciunul dintre aspecte nu este o „scuza” valabila . La un moment dat, am avut senzatia unei ditamai revelatii: mi s-a parut mie ca oamenii nu stiu sa se gaseasca, ca nu stiu sa se aprecieze, ca nu pot trece de prima impresie, ca nu se obosesc sa caute dincolo de aspectul fizic de exemplu. Cand „singurii” folosesc aceleasi metode de evaluare ca acelea cu care sunt evaluati, rezulta „singurii”. Tot ce zic nu duce decat la incurajarea de a avea mai multa indulgenta in momentul in care intalnim oameni. Iar indulgenta e sora vitrega cu concesia, o cunoasteti – a fost prezenta si in primul paragraf. Am rezolvat si cu caracterul circular al zicerii mele.

„Pentru cei fara Valentini” este conceptul surogat al concertzelului meu din 11 februarie din Vibes de pe Baba Novac, nr. 9G (de langa restaurantul Rucar), ce va vibra de la ora 21. Este o aparenta reactie la 14 februarie (caci eu imi sufoc de mult timp tendintele contestatare) si o sincera dorinta de alina-re a celor singuri, a celor care vor avea cel putin un zambet intors in acea zi. Majoritatea cantecelor mele par cam triste din cauza ca atunci cand sunt vesela, sunt prea ocupata cu veselia ca sa pun mana pe chitara. Asa...cand sunt trista, am mai multa...stare si timp. Ceea ce mi se pare mie interesant este ca multe melodii triste imi produc atata bucurie si le cant cu atata placere, incat nu simt deloc tristetea (lor). Eh, fiecare cu gugustiucii sai.

De ziua mea, mamico

Iar a trecut ziua mea…parca a fost ieri – n-a fost ieri, ci acum 13 zile. Banuita ca sunt “printre persoanele alea care se deprima de ziua lor”, m-am hotarat sa nu ma deprim – decat preventiv, a doua zi, dar nici atunci nu mi-a reusit ca inca eram incantata de ceea ce am primit de ziua mea.

Am primit mesaje frumoase, urari asemenea, cuvinte pe care incercam sa le retin prin repetare gandureasca parca pentru a le transforma in incantatii sau a le cristaliza pentru a le face mai grele si inca dainuitoare mai mult de 3 secunde in aceasta realitate. Realitate in care speram sa fiu eu cu “implinirea tuturor dorintelor”. Dupa cum am mai zis, analiza si intelepciunea adunate timp de 28 de primaveri sau din buchetul vietii, m-au facut sa stiu foarte clar ce-mi doresc. Si tocmai pentru ca stiu, nu spun. Pentru ca am tatuate niste superstitii pe fixatii principiale perene care tipa sus si tare ca daca spun, nu se implinesc.

Imi place ca ziua mea ca este in ianuarie. Daca m-ar fi pus cineva sa aleg, poate as fi ales mai, dar timpul a trecut, m-am obisnuit cu ea in ianuarie si chiar a inceput sa-mi placa...faptul ca sunt capricorn. Anul acesta a fost singurul an cand ziua mea m-a prins treaza chiar de la inceputul ei. Pe 13 am cantat undeva si pe la 12 a inceput lumea sa-mi cante “la multi ani”. Nu mai stiu sigur, dar am impresia ca tot eu am lansat zvonul ca ar fi ziua mea: mi-a scapat fata de cineva cred (nu mai stiu exact fata de cine – acum nici fata de mine nu pot sa recunosc ca mi-ar fi scapat intentionat), si nu m-am asteptat ca lumea:
Teddy, Mysha, Cristinica, Gioni, Gabi, Nico, Andra, Carmen, Horatiu, Cristina, Cristina, Florina, George, Vera, Dana, Irina, Razvan, Cristina, Alina, Radu, Ramona, Carmen, Crina, Ovidiu, Iulia, Alina, Titush, Ovidiu, Edi, Tudor sa reactioneze asa de frumos.

Am primit numai cadouri conceptuale anul acesta. De la gasca ce s-a adunat sub umbrela toponima de Folk Frate, am primit 11 carti – adica o echipa de fotbal de scriitori – bun e un blog la casa omului. De la colegii mei de serviciu am primit un sac de dormit care se face mic-mic si cand il scoti din hainuta lui il scuturi de cateva ori, se umple cu aer si tine de cald…chiar si la -10 grade. Am primit si un rucsac frumos cu mult rosu in care iti poti cara laptopul daca ai. Daca nu, pui doua haine in el si pleci la Roma dupa ce ai primit un bilet cado’. Am mai primit un puloveras de la una dintre cele mai haioase prietene ale mele, dar nu-mi venea conceptul asa ca am pupat-o de sute de ori (in gand) ca mi-a inteles sinceritatea…cam aceeasi prin care si ea se elibereaza din cand in cand. Am mai primit un fes dintr-un material izolant termic ca sa stea la caldura toate ideile care nu se concretizeaza din cauza lenii sau a oboselii. Si am mai primit o intrunire cu fetele in care s-a gatit chinezeste, s-a ragait vin alb (fin de neobservabil totusi) si s-a mancat nesimteste inghetata de cacao. Apoi am primit o perie care sa-mi descurce firele roscate dupa vopsit, ce se chinuiesc sa le mascheze pe cele albe ce sunt niste dovezi contestabile ale intelepciunii mele inchipuite si un sampon care sa le spele de toate pacatele de a cadea si a urati parchetul de la mine din camera. Am mai primit ciocolata alba si ciocolatie ca sa am din nou motiv de a ma plange ca vreau sa slabesc si sa-mi amintesc ca mi-am promis a suta oara ca ma apuc de exercitii. Si…o crema care sa inmoaie obrazul gros, dar sensibil, ce contribuie neincetat la forma ovala a fetei care are cam multe riduri…de la atata hlizeala.

Am cam primit multe cadouri – pentru ca merit! Pentru ca ii iubesc pe toti cei care mi-au zis la multi ani si nu numai…

Blogareala

Anul trecut, nu ma stiu cum, m-am hotarat sa-mi fac blog. Am fost intampinata cald cu “bine ai venit in blogosfera” si alte imbratisari verbale. Apoi am inceput sa ma invart si eu prin sfera, sa citesc, sa observ, sa zambesc, sa ma bucur. Si am avut surprize placute: am gasit oameni care scriu foaaarte bine, cu idei foaaarte faine si care sunt foaaarte haiosi. Unul dintre ei este Pantacruel care m-a impresionat cu acest post:

http://pantacruel.blogspot.com/2008/09/echipa-probabil.html

Dupa care, am raspuns chemarii interactive cu grasanul de comentariu de mai jos. Il reiau pentru ca spiritului meu aleator de feminista ii place ce a iesit. Asadar:

Unsprezecele femeiesc

In poarta:
- Agatha Christie - murder she wrote adversarilor – sa moara normal, pe mama lor (upon their mother:). Cunoaste toate tertipurile criminalilor…n-ai cum s-o iei prin surprindere cu un sut la vinclu, deoarece are o un simt deosebit al misterului, detinand o arma logistica secreta – un personaj care se dovedeste in mod neasteptat a fi vinovatul.

Fundase:
- Virginia Woolf – precursoare a jocului literar modern, depresiile o tin uneori pe banca de rezerve, dar pe gazon sclipeste prin tehnica stream of conciousness.
- Margaret Mitchell – cu o rezistenta capatata in lumea jurnalismului, dispune si de viteza pentru ca vantul e mereu de partea sa. Cu inteligenta si talent, a construit strategia unui personaj memorabil si...oricum cand Dumnezeu nu e roman, intotdeauna si maine este o zi.
- Emily Bronte – la fel de talentata ca si surorile sale, numai ea a fost selectionata datorita pasiunii pe care o depune pe teren si datorita naturalismului ce se simte in personajul Catherine implicata (dupa cum relateaza revista Story) intr-o tumultoasa relatie cu numitul Heathcliff.
- Jane Austen – nu are nicio prejudecata in a mai cotonogi din cand in cand cate-o adversara folbalista, intrarile ei fiind destul de dure prin ironie si ratiune excesiva.

Mijlocase:
- Marguerite Yourcenar – este o piesa de baza a echipei, am putea spune chiar, fara sa ne inselam prea mult, ca are taria unei pietre filosofale si aceasta pentru ca detine memoriile lui Hadrian copilu’ normal.
- Françoise Sagan – petrecareata echipei, recunoaste minusurile unei vieti in lumina reflectoarelor si superficialitatea lumii in care se invarteste. Cu toate acestea, este o persoana cu multa sensibilitate si cu bune maniere – de aceea da buna ziua tristetii (bonjour tristesse).
- Doris Lessing – a carei valoare a fost recunoscuta printr-un premiu al Ligii Campionilor Nobel, premiu primit si dus acasa in 2007. Doar din auzite si citite, putem sa va relatam ca unul dintre cele mai frumoase goluri inscrise a aparut pe tabela cu numele The Grass is Singing.
- Elena Farago. “Folbalul” nu este doar tehnica, nu este doar mandrie masculina impartita intre suporterii unor echipe, ci trebuie sa fie si spectacol. Show-ul va incepe cu “gandacelul” si se va termina cu “catetelusul schiop”. Elena Farago este un golgheter al giumbuslucurilor si al perlelor copilaresti. Cum sa nu se erijeze intr-un brand cand noi toti am repetat de atatea ori “Gandacelul...de Elena Farago” si ne-a tremurat de atatea ori vocea cand pumnul strangea si…”nu stii oare ca-s mic si eu si ca ma doare?”

Atacante:
- Amélie Nothomb – cea mai sarguincioasa jucatoare, nu trece niciun an fara sa mai inscrie o carte. Se tine in forma prin antrenament intensiv, dar si prin dieta, ceea ce se observa clar in biografia foamei. Este o atacanta iscusita, ce reuseste sa sparga apararea adversa pentru ca stapaneste secretul igienii asasinului.
- Claire Castillon – cea mai tanara jucatoare din echipa, careia i-am dat tricoul cu numarul 10, foarte priceputa in dribling-ul cuvantului si detinand multe scheme scriitoricesti cu care isi surprinde adversarul pe care-l considera doar o insecta.

Multumesc pentru atentie!
A.Z.