Concertzel pentru cei fara Valentini

Mi se pare inca haioasa replica pe care nu pot s-o citez (It’s not about you, it’s me), dar al carei sens era – “it’s all my fault, but I leave you”. Tocmai de aceea vreau sa fac un joc prozaic de cuvinte si sa incep cu “It’s not about me, it’s about you”. Despre tine ar trebui sa fie vorba si sa nu accepti “chestii” cu care nu esti de acord, care nu te reprezinta deloc, care iti creeaza un disconfort (sa ti-l imaginezi pe cel mai mare – ca sa aiba exemplul greutate!). Dar cum sa scapi de obisnuinta de a accepta chestii? Odata ce unul se obisnuieste cu a face concesii, celalalt accepta ca un zeu impartial si mandru micile jertfe ale supararilor interioare. Psihologia mea de balta a concluzionat, dupa atente priviri cercetatoare, ca in majoritatea cuplurilor, unul renunta mai mult. Problema apare insa cand celalalt nici nu mai pune in calcul ca ar putea ceda. E clar: el domina, iar dominatul trebuie sa suporte. Bun, si daca nu accepti, ce? Daca pleci, ce? O sa te inlocuiasca pentru ca sunt destule singure care i-ar accepta mofturile numai ca sa scape de statutul ingrat. Am pus „destule” pentru ca mi se pare ca mai ales femeile aduna un mare grad de satisfactie si stare de bine daca nu sunt singure. Reusim asa mult sa traim prin celalalt, incat uitam ca exista si alte activitati care ne pot implini (bineinteles niciuna in gradul in care o face o relatie:) Yes, sure...

Am experimentat si m-am perpelit de multe ori pentru statutul de “fara Valentin”. L-am probat pana am inceput sa rad de el, pana la a crea axiome: mai bine singur decat cu cineva cu care sa nu te potrivesti, cu care sa nu imparti vise, pasiuni, hobby-uri, cu cineva despre care simti ca te trage in jos si ca nu te rotunjeste in nici un fel (in afara de cazul in care va rotunjiti mergand sa mancati impreuna niste „mancare grabita”). Axioma era bineinteles formulata in alte momente decat in cele in care imi simteam carnea tipand dupa o imbratisare, stomacul tipand dupa ciocolata sau orice alt stimulator alimentar cu valoare compensatorie, privirea dupa o privire mangaietoare.

Cunosc multi oameni singuri care nu inteleg de ce sunt singuri. Exista normal printre ei pretentiosi (-oase), dificili (-ile), prea inteligenti (-ente), dar niciunul dintre aspecte nu este o „scuza” valabila . La un moment dat, am avut senzatia unei ditamai revelatii: mi s-a parut mie ca oamenii nu stiu sa se gaseasca, ca nu stiu sa se aprecieze, ca nu pot trece de prima impresie, ca nu se obosesc sa caute dincolo de aspectul fizic de exemplu. Cand „singurii” folosesc aceleasi metode de evaluare ca acelea cu care sunt evaluati, rezulta „singurii”. Tot ce zic nu duce decat la incurajarea de a avea mai multa indulgenta in momentul in care intalnim oameni. Iar indulgenta e sora vitrega cu concesia, o cunoasteti – a fost prezenta si in primul paragraf. Am rezolvat si cu caracterul circular al zicerii mele.

„Pentru cei fara Valentini” este conceptul surogat al concertzelului meu din 11 februarie din Vibes de pe Baba Novac, nr. 9G (de langa restaurantul Rucar), ce va vibra de la ora 21. Este o aparenta reactie la 14 februarie (caci eu imi sufoc de mult timp tendintele contestatare) si o sincera dorinta de alina-re a celor singuri, a celor care vor avea cel putin un zambet intors in acea zi. Majoritatea cantecelor mele par cam triste din cauza ca atunci cand sunt vesela, sunt prea ocupata cu veselia ca sa pun mana pe chitara. Asa...cand sunt trista, am mai multa...stare si timp. Ceea ce mi se pare mie interesant este ca multe melodii triste imi produc atata bucurie si le cant cu atata placere, incat nu simt deloc tristetea (lor). Eh, fiecare cu gugustiucii sai.

De ziua mea, mamico

Iar a trecut ziua mea…parca a fost ieri – n-a fost ieri, ci acum 13 zile. Banuita ca sunt “printre persoanele alea care se deprima de ziua lor”, m-am hotarat sa nu ma deprim – decat preventiv, a doua zi, dar nici atunci nu mi-a reusit ca inca eram incantata de ceea ce am primit de ziua mea.

Am primit mesaje frumoase, urari asemenea, cuvinte pe care incercam sa le retin prin repetare gandureasca parca pentru a le transforma in incantatii sau a le cristaliza pentru a le face mai grele si inca dainuitoare mai mult de 3 secunde in aceasta realitate. Realitate in care speram sa fiu eu cu “implinirea tuturor dorintelor”. Dupa cum am mai zis, analiza si intelepciunea adunate timp de 28 de primaveri sau din buchetul vietii, m-au facut sa stiu foarte clar ce-mi doresc. Si tocmai pentru ca stiu, nu spun. Pentru ca am tatuate niste superstitii pe fixatii principiale perene care tipa sus si tare ca daca spun, nu se implinesc.

Imi place ca ziua mea ca este in ianuarie. Daca m-ar fi pus cineva sa aleg, poate as fi ales mai, dar timpul a trecut, m-am obisnuit cu ea in ianuarie si chiar a inceput sa-mi placa...faptul ca sunt capricorn. Anul acesta a fost singurul an cand ziua mea m-a prins treaza chiar de la inceputul ei. Pe 13 am cantat undeva si pe la 12 a inceput lumea sa-mi cante “la multi ani”. Nu mai stiu sigur, dar am impresia ca tot eu am lansat zvonul ca ar fi ziua mea: mi-a scapat fata de cineva cred (nu mai stiu exact fata de cine – acum nici fata de mine nu pot sa recunosc ca mi-ar fi scapat intentionat), si nu m-am asteptat ca lumea:
Teddy, Mysha, Cristinica, Gioni, Gabi, Nico, Andra, Carmen, Horatiu, Cristina, Cristina, Florina, George, Vera, Dana, Irina, Razvan, Cristina, Alina, Radu, Ramona, Carmen, Crina, Ovidiu, Iulia, Alina, Titush, Ovidiu, Edi, Tudor sa reactioneze asa de frumos.

Am primit numai cadouri conceptuale anul acesta. De la gasca ce s-a adunat sub umbrela toponima de Folk Frate, am primit 11 carti – adica o echipa de fotbal de scriitori – bun e un blog la casa omului. De la colegii mei de serviciu am primit un sac de dormit care se face mic-mic si cand il scoti din hainuta lui il scuturi de cateva ori, se umple cu aer si tine de cald…chiar si la -10 grade. Am primit si un rucsac frumos cu mult rosu in care iti poti cara laptopul daca ai. Daca nu, pui doua haine in el si pleci la Roma dupa ce ai primit un bilet cado’. Am mai primit un puloveras de la una dintre cele mai haioase prietene ale mele, dar nu-mi venea conceptul asa ca am pupat-o de sute de ori (in gand) ca mi-a inteles sinceritatea…cam aceeasi prin care si ea se elibereaza din cand in cand. Am mai primit un fes dintr-un material izolant termic ca sa stea la caldura toate ideile care nu se concretizeaza din cauza lenii sau a oboselii. Si am mai primit o intrunire cu fetele in care s-a gatit chinezeste, s-a ragait vin alb (fin de neobservabil totusi) si s-a mancat nesimteste inghetata de cacao. Apoi am primit o perie care sa-mi descurce firele roscate dupa vopsit, ce se chinuiesc sa le mascheze pe cele albe ce sunt niste dovezi contestabile ale intelepciunii mele inchipuite si un sampon care sa le spele de toate pacatele de a cadea si a urati parchetul de la mine din camera. Am mai primit ciocolata alba si ciocolatie ca sa am din nou motiv de a ma plange ca vreau sa slabesc si sa-mi amintesc ca mi-am promis a suta oara ca ma apuc de exercitii. Si…o crema care sa inmoaie obrazul gros, dar sensibil, ce contribuie neincetat la forma ovala a fetei care are cam multe riduri…de la atata hlizeala.

Am cam primit multe cadouri – pentru ca merit! Pentru ca ii iubesc pe toti cei care mi-au zis la multi ani si nu numai…

Blogareala

Anul trecut, nu ma stiu cum, m-am hotarat sa-mi fac blog. Am fost intampinata cald cu “bine ai venit in blogosfera” si alte imbratisari verbale. Apoi am inceput sa ma invart si eu prin sfera, sa citesc, sa observ, sa zambesc, sa ma bucur. Si am avut surprize placute: am gasit oameni care scriu foaaarte bine, cu idei foaaarte faine si care sunt foaaarte haiosi. Unul dintre ei este Pantacruel care m-a impresionat cu acest post:

http://pantacruel.blogspot.com/2008/09/echipa-probabil.html

Dupa care, am raspuns chemarii interactive cu grasanul de comentariu de mai jos. Il reiau pentru ca spiritului meu aleator de feminista ii place ce a iesit. Asadar:

Unsprezecele femeiesc

In poarta:
- Agatha Christie - murder she wrote adversarilor – sa moara normal, pe mama lor (upon their mother:). Cunoaste toate tertipurile criminalilor…n-ai cum s-o iei prin surprindere cu un sut la vinclu, deoarece are o un simt deosebit al misterului, detinand o arma logistica secreta – un personaj care se dovedeste in mod neasteptat a fi vinovatul.

Fundase:
- Virginia Woolf – precursoare a jocului literar modern, depresiile o tin uneori pe banca de rezerve, dar pe gazon sclipeste prin tehnica stream of conciousness.
- Margaret Mitchell – cu o rezistenta capatata in lumea jurnalismului, dispune si de viteza pentru ca vantul e mereu de partea sa. Cu inteligenta si talent, a construit strategia unui personaj memorabil si...oricum cand Dumnezeu nu e roman, intotdeauna si maine este o zi.
- Emily Bronte – la fel de talentata ca si surorile sale, numai ea a fost selectionata datorita pasiunii pe care o depune pe teren si datorita naturalismului ce se simte in personajul Catherine implicata (dupa cum relateaza revista Story) intr-o tumultoasa relatie cu numitul Heathcliff.
- Jane Austen – nu are nicio prejudecata in a mai cotonogi din cand in cand cate-o adversara folbalista, intrarile ei fiind destul de dure prin ironie si ratiune excesiva.

Mijlocase:
- Marguerite Yourcenar – este o piesa de baza a echipei, am putea spune chiar, fara sa ne inselam prea mult, ca are taria unei pietre filosofale si aceasta pentru ca detine memoriile lui Hadrian copilu’ normal.
- Françoise Sagan – petrecareata echipei, recunoaste minusurile unei vieti in lumina reflectoarelor si superficialitatea lumii in care se invarteste. Cu toate acestea, este o persoana cu multa sensibilitate si cu bune maniere – de aceea da buna ziua tristetii (bonjour tristesse).
- Doris Lessing – a carei valoare a fost recunoscuta printr-un premiu al Ligii Campionilor Nobel, premiu primit si dus acasa in 2007. Doar din auzite si citite, putem sa va relatam ca unul dintre cele mai frumoase goluri inscrise a aparut pe tabela cu numele The Grass is Singing.
- Elena Farago. “Folbalul” nu este doar tehnica, nu este doar mandrie masculina impartita intre suporterii unor echipe, ci trebuie sa fie si spectacol. Show-ul va incepe cu “gandacelul” si se va termina cu “catetelusul schiop”. Elena Farago este un golgheter al giumbuslucurilor si al perlelor copilaresti. Cum sa nu se erijeze intr-un brand cand noi toti am repetat de atatea ori “Gandacelul...de Elena Farago” si ne-a tremurat de atatea ori vocea cand pumnul strangea si…”nu stii oare ca-s mic si eu si ca ma doare?”

Atacante:
- Amélie Nothomb – cea mai sarguincioasa jucatoare, nu trece niciun an fara sa mai inscrie o carte. Se tine in forma prin antrenament intensiv, dar si prin dieta, ceea ce se observa clar in biografia foamei. Este o atacanta iscusita, ce reuseste sa sparga apararea adversa pentru ca stapaneste secretul igienii asasinului.
- Claire Castillon – cea mai tanara jucatoare din echipa, careia i-am dat tricoul cu numarul 10, foarte priceputa in dribling-ul cuvantului si detinand multe scheme scriitoricesti cu care isi surprinde adversarul pe care-l considera doar o insecta.

Multumesc pentru atentie!
A.Z.

64 horas, 55 minutos y 3,2,1 seGundos de felicidad!

Am realizat ca ar trebui sa renunt la dorinta utopica de a-mi dori un loc al meu – gen garsoniera sau apartament mic si ca o fericire tangibila se afla in a vedea-vizita locuri de prin lume. De cand am realizat acest lucru, imi doresc pe ascuns sa vad Barcelona. Si de cand am inceput sa-mi doresc destul de puternic, am declansat senzorii universului care a si inceput sa comploteze si sa demareze planurile pentru plecare: avion din Otopeni, 4 decembrie, ora 17.45, cu escala la Amsterdam – universul s-a gandit destul de bine – caci insemnau doua decolari: o dubla bucurie asadar. Am descoperit aruncand priviri galese prin hubloul avionului ca imi placea sa ma uit la avioanele din jur, si mai mult, aveam o senzatie de bine. Erau frumoase pasarile albe de metal! Formele aerodinamice alunecau printre ganduri nerabdatoare si obosite un pic de atata imaginat, ganduri ce zburasera demult inaintea aeronavelor acolo unde trebuia sa ajung si eu. Linie dreapta, zeci de kilometri la ora – eram curioasa cati erau ingramaditi in ora si…iata-ma in aer – ce bine e…mai vreau odata: hm – bine: n-avem timp de joaca! Iar am nimerit langa aripa avionului si nu vad toata aria de pamant pe care hubloul o lasa descoperita privirii. Cred ca as putea totusi sa-mi imaginez ce e si dincolo: o sa tai o bucatica din peisajul plin de becuri furnicacioase ce fac musuroaie de lumina si sa intregesc peisajul. Frumusetea ce se scurge sub mine imi da o senzatie ciudata si ca de obicei cand am emotii, simt ca “ma gadila gingiile” – da, si eu stiam ca fluturii stau de obicei in stomac – dar cred ca s-au plictisit acolo si au gasit calea prin esofag si s-au exilat: treaba lor – n-o sa ma apuc sa dirijez circulatia unor fluturi care n-au avut intotdeauna omologi stomacali. Ma gandeam ca ar fi fain sa inregistrezi senzatiile astea pe o banda de magnetofon si apoi sa le reasculti/resimti altadata – e ciudat ca nu am zis sa le inscriu pe un cd – de ce m-oi fi gandit la banda aceea? Pentru ca o vezi cum se deruleaza, cum trece pe la capul de descifrare a benzii magnetice, pentru ca pe magnetofon ne inregistra tata cand eram mici zicand poezii, cantece si tot felul de perle copilaresti.

Casa Batllo – “Visul de langa realitate”

Imi aduceam aminte de toate datile cand am intrebat “si cum e in Barcelona?”. Ma hotarasem sa uit parerile altora ca sa nu le altereze pe ale mele, dar eram sigura ca voi gasi amanunte simpatice pe care altii nu le-au observat. Cand am ajuns la Pedrera, era o coada lunga, iar verdictul de nu a sta a venit instantaneu, chiar daca Gaudi a fost un ditamai geniul calcat de masina. Repulsia pentru statul la coada formata in timp prin experiente proprii si multe povestite de altii, amestecata cu o nerabdare colectiva a fost chiar compensata: dupa colt, era un chitarist inarmat cu un Ibanez care canta Sonata lunii – mult timp piesa mea preferata pe care am iubit-o atat de mult incat am uitat-o – cred ca mai stiu doar primele portative. Asadar fundul mi s-a lipit de banca, ochii de chitara, mainile de aparat, obrazul de obraz, mainile iar de aparat si…beatitudine.

E frumoasa Pedrera… “killing me softly with his sooongs…feelings, nothing more than feelings”…la al patrulea cantec am fost dezlipita de pe banca aratandu-mi-se ghidul de vizitat.

Chitaristul pianist

Pedrera la jumate de poza

Eram pregatita sa fiu impresionata de dantelariile Sagradei Familia si m-am surprins prin faptul ca la un moment dat ma agasau macaralele care hlizeau in soare pe langa turlele artnouveau-gotice. Nici photoshop nu stiu ca sa prelucrez pozele: am vanat totusi un unghi care sa le mascheze.

Face 2 face

Arta stradala a scos mai multe comentarii si aprecieri decat tablourile din Muzeul de Arta Contemporana. Nu ma asteptam sa rad cu atata pofta intr-un muzeu…fiind destul de echidistanta intre un cunoscator si un necunoscator, dar cautand motive de hlizeala si avand simtul penibilului cam dezvoltat – si cum sa nu razi in fata unui tablou negru cu inca niste patrate aproape negre – “entropia alegoriei superflue a sentimentului de insingurare…zzz…” – nu mai stiu cum se numea.

Ganditorul

Nici in Muzeul Picasso nu am fost patrunsa de geniul creatorului, dar o paralela video cu un tablou al lui Velasquez din care Picasso a repictat pe rand pesonajele in stil colturos a trezit un real interes – si am recunoscut cele doua perioade roz si bleu – da: capul patrat avea mult roz si bluza femeii de nu se urca niciodata pe cantar era destul de bleu (nu, nu este un exemplu care sa puna in evident simtul meu de observatie – totul era evident). Acum imi dau seama ca lipseau tablourile pe care le cunosteam eu – pai ori e alu’ Picasso, ori…Am vazut o expozitie extraordinara in Poble Español: de departe tablourile pareau fotografii, iar de aproape vedeai tusele fine ale pensulei – genial.

Tablou ad-hoc

Cu papilele setate pe “foame”, am degustat cultural tapas, tortilla si paella – miaam si inca un pfiu (bine ca nu am achitat eu nota).

Si…cum a fost la Barcelona? – e cam greu sa tragi la sorti din atatea senzatii si sa o desemnezi pe cea castigatoare, pe cea mai aproape de inima ta.

A fost frumos – ce sa mai zic.

Ca sa ne gaseasca extraterestrii mai usor

Cine-i seful?

E buna si chitara la ceva

Reţeta de Crăciun a unei familii imaginare

Familia noastră din reţetă are doi copii – un băiat şi o fetiţă. Se vor instala în bucătărie, iar mâncarea pregătită va fi pilaf de legume în foaie.
Tatăl a fost trimis mai devreme la piaţă cu următoarea listă:
- ½ kg ceapă;
- ½ kg morcovi;
- 1kg mazăre;
- ½ kg fasole;
- 1 pungă de orez;
- 1 pachet de unt;
- 1 foaie de aluat;
- 1 legătură de pătrunjel;
- 1 legătură de mărar.
După ce lista a fost minuţios respectată, tatăl având la un moment dat nevoie de confirmarea telefonică asupra tipului de aluat, toată familia s-a adunat la bucătărie. Cel mai curajos va tăia ceapa. Presupunându-se că acesta este tatăl, după ce va curăţa cele trei cepe, mama îi va spune să le lase un pic într-un vas cu apă ca să nu plângă tocmai înainte de Crăciun. În zâmbetele tuturor, mama a spălat deja mazărea şi împarte celelalte treburi: cel mic alege fasolea, iar sora lui mai mare va curăţa 2 morcovi şi îi va toca mărunt. Ceapa va ateriza curând în tigaie, gata să fie înăbuşită. Ei i se vor alătura celelalte legume pregătite: mazărea, fasolea, morcovul. Toate acestea vor fi lăsate să se sufoce în ritm gastronomic şi deranjate din când în când de puţină apă şi bineînţeles mama le va învârti cu măiestrie cu lingura de lemn. Din punga de orez va ţâşni orezul neastâmpărat, în prealabil spălat de tatăl care a întrebat de la început “în câte ape”să-l ameţească. Legumele vor fi lăsate la şedinţă în tigaie, până nu vor mai avea încotro şi vor scădea. Pentru aromă şi culoare, tatăl a mărunţit deja mărarul şi pătrunjelul, dar cel mic are impresia că nu a făcut destul şi vrea el să arunce verdeaţa în tigaie. Aşadar se urcă uşor pe scaun şi presară verdeaţa. În tot acest timp, aluatul cumpărat a avut timp să se dezmorţească, iar mama îl va întinde într-o foaie de ½ cm . Cea mică a vrut neapărat să ungă ea cu unt oala în care se va muta curând aluatul. A promis că se va spăla imediat şi va tapeta oala cu făină. După ce a nins cu făină în oală, aluatul a luat forma oalei şi peste el, mama a pus umplutura ce aştepta cuminte în tigaie. Aluatul va cuprinde protector legumele şi oala va fi băgată la cuptorul deja încălzit. Se va lăsa la rumenit, urmărit din când în când de ochii ageri ai mamei, de cei curioşi ai copiilor şi de ochii veseli ai tatălui. Apoi, fără pic de milă, va fi răsturnat în farfurie şi toţi membrii familiei vor număra câte ore mai au de aşteptat până la masa de Crăciun…