Oameni frumosi: Florin Onica

Imi place sa ma bag in seama cum oamenii tacuti: iau un betisor verbal si incep sa-i zgandaresc si vreau sa sparg coaja: crac, sa vad ce-i acolo. Acum, cand nu-mi aduc aminte anul pe care vreau sa mi-l amintesc, inteleg versul “intr-o nu stiu care vara”…intr-un nu stiu care an – am fost la un festival folk la Braila. Ne-am cantacit pe holul hotelului si eu, ca de obicei, in cruciada de a cunoaste oameni. Radarul ocular l-a scanat si l-a ales pe el - mereu cu un zambet, tacut si cu mimica unui bonom - Florin. Si…discutia a inceput sa curga – fara efort, simplu (ba nu – eu nu pot avea discutii simple – la cat de complicata sunt:) si nu am zis eu asta…cu mult umor – negru, gri, roz si din nou senzatia mea de implinire – m-am mai imbogatit cu inca un om, cu frumusetea lui, cu desteptaciunea lui, cu bunatatea, cu umorul, cu intelepciunea si cultura lui. Iuhuuuuuu – inima iar e in trepidatie de fericire - iar imi vine sa-mi dau un bobarnac pentru momentele de sferto-tristete (uite, fata acilishea motive sa nu fii trista!!). Cunosc niste oameni cu care daca vorbesc, timpul se dilata – neuronii la fel, inima e mai activa parca si pompeaza cu fericire lichid vital.

Ma gandeam ce avem in comun (normal: nu scap niciun moment ca sa mai vorbesc un pic de mine, mie, imi- eu, eu – dar nu sunt chiar atat de egoista – pe cuvant). Primul lucru ce-mi vine in minte este musculatura fetei la fel de dezvoltata: mimici peste mimici, fete – fete, expresii faciale pentru fiecare cuvant in parte (nu va speriati este doar o exagerare livresca). Apoi: simt artistic amestecat ciudat cu un rationalism (avangardist – unul din adjectivele lui preferate). In afara de faptul ca poate revarsa spre tine cunostinte, umor, frumusete, este gata sa-ti soarba fiecare cuvant pentru a te aprecia – cel putin asa am simtit eu. Ne plac amandurora alaturarea neasteptata de cuvinte si acordurile frumos-ciudate (jazzistice). Cu siguranta avem mai multe in comun, pentru ca nu reusesti sa te apropii asa decat de oamenii de pe aceeasi unda, de pe aceiasi hertzi. Abia acum o sa zic o chestie egoista: oamenii cu care rezonez ma fac mai…eu – ma simt foarte aproape de ceea ce sunt si nu pot sa fiu in alte momente: se elibereaza dintr-o data acea Alina care este intimidata, inchistata si bizara poate.

Una dintre ideile lui: daca vorbim peste o luna-doua – putem relua discutia cu aceeasi caldura, aceeasi energie, fara sa simtim ca timpul a pus praf si inchistare pe cuvinte, idei si sentimente.

Am cerut voie sa public pe blog una din poeziile sale.

Pentru mine sunt geniale – si v-as lasa sa ma contraziceti numai pentru ca imi recunosc o mica doza de subiectivism, in rest nu accept vreo contradictie – pe acest subiect.

Cu mult drag,

A.Z.

Pentru ca nu stiam ce text sa iau, am deschis la intamplare caietul pe care mi l-a daruit Florin…nu glumesc – aici s-a deschis:

Puteam sa nimeresc una mai suprarealista, dar mana a hotarat:

Iubirea are unghiul de 360º

Mersul tău e-asemeni nopţii ce toarce

Între dinţi secunde şi nervi

Valuri naşte până când pe faţă

Îmi arunc masca de cerb –

Drumul ţi-l tai c-o întrebare.

Alcătuieşte-n cuvinte

Tot ce în minte străvezi

Am braţul vărgat ca de aer

Ca de unghii – să nu le pierzi

Dar să le strângi câteodată.

Sunt vârtejul tău de iarbă

Mut ca peştele din sân

Şi curbura ochiului m-atrage

Verdele picior şi frunza

Întunericul din tâmplă

Şi şuviţa deasă ca sămânţa

Toate îmi spun ceva ce nu-nţeleg

Doar când adorm şi visez sunt întreg,

Stau întins în iarba ca marea

Vântul îmi şopteşte numai prostii

Vroiam să mă-ngrop în ninsoare, dar

Sunt sigur: chiar ai să vii,

Călare pe mătura şi-mbrăcată copil.

Bun: am stabilit – peste 50 fara ceva ani, o sa avem in cartile de romana una din poeziile lui Florin Onica.