Draga Blogspot, imi iau catrafusele si plec sa-mi cumpar altele noi ca m-am ingrasat si ale tale nu-mi mai vin.

Ei da, cum iti spuneam, vine in viata fiecarei femei un moment, o perioada cand are o nevoie de schimbare. De fapt schimbarea (cea mai mare) s-a produs deja si are nevoie mai precis de o ajustare. Nu mai sunt singura de capul meu, nici 2 amorezi singurei dependenti, ci 3 fericiti intr-o noua celula familiala. Ni s-a schimbat viata radical.
Tot ce-am impartasit cu tine a fost frumos, magic, uneori romanesc, insa acum vom povesti despre totul altceva. "Hainele" noastre noi vor fi expuse de acum incolo pe:

https://alina3zaharia.wordpress.com

te pup!

Pe cand Razvan Exarhu se dadea misogin, Bogdan Naumovici lupta impotriva matriarhatului. In acelasi timp, Angela Similea continua sa cante « ce-as fi fost daca n-ai fi existat ».

Am dat din intamplare de o inregistrare Clandestina a unei emisiuni - discutie libera intre Razvan Exarhu – « provocatorul » si  Bogdan Naumovici – « inteleptul satului ». Veni vorba, aparent din intamplare, de « femei». Evident nu era vorba despre toate si nici sub toate aspectele. Exarhu a ales rolul misoginului, iar Naumovici – al cavalerului in lupta restituirii patriarhatului (el fiind « tatal » zilei barbatului ; prietenii trebuie sa stie « de ce »).

Lasand la o parte faptul ca nu cred ca gena de macho a romanului a putut lasa locul unui fenomen/organizari matriarhale, mi se pare ca daca (si numai daca) matriarhatul exista azi in Romania, exista din cauza ca patriarhatul nu mai este un model viabil pentru societatea de azi. A fost un pseudo model, o organizare de ochii lumii, mai mult la nivel ideatic decat la nivel… faptic. Si ce numeam patriarhat? Batutul cu pumnul in masa pentru ca ciorba nu e calda si mamaliga frige, scosul ochilor ca el aduce bani in casa si ea nu e  «in stare sa faca nimic»  – nimic incluzand ocupatul de copii, tinutul casei, eventual dusul la serviciu (?) Cunosc familii (tinere si mai putin tinere) care isi impart sarcinile in casa, dar mi se pare ca este departe de a fi un model generalizat si ca tot femeia (mama) munceste mai mult. Avand in vedere observatia asta nu e normal sa fie matriarhat ?

Nu, nu sunt o feminista. Recunosc usor ca femeia si barbatul nu sunt egali. N-au fost si nu vor fi niciodata. Suntem pur si simplu diferiti, dar asta nu inseamna ca nu putem face aceleasi lucruri. Ma rog – aproape… avand in vedere  ca barbatul are un oarecare avantaj. A furat un pic startul. Sau alfel zis : Barbatul a inghitit cheia cutiei Pandorei, iar Femeia a gasit-o din greseala, dupa cateva secole, pe cand spala wc-ul. Si de-atunci, din ce in ce mai luminata (hai, si innegurata uneori), a inceput sa se simta in stare sa conduca – si in pataloni, si in fusta, si pe cal si pe armasar, si incisiv si subversiv.

Mi-am adus aminte ca l-am vazut o data pe Exarhu : mi-a deschis usa mai putin batanta a unui supermarket de pe la Romana. Recunosc ca m-am emotionat si am strans un pic mai tare sandwich-ul la piept si marul in mana. Am simtit miros de gentleman ce cadea foarte bine pe Voce si ochii negri.

Pe Naumovici l-am vazut o data la mare, in Vama. Apropiindu-ma am auzit accent de om bun. Ehei, i-am vazut pe amandoi « o data », deci « ii cunosc ». Asa cum ne cunosc si ei pe noi – femeile, adica “proastele”.

Nu, nu sunt feminista. Sunt o umanista. Hai, o umanista « digitala ». Imi e rusine cand nu stiu sau nu sunt in stare sa fac ceva la fel de bine – nu ca un barbat, nu ca o femeie, ci ca un alt om, dar ma astept sa primesc aceleasi laude daca am fost inspirata, creativa, desteapta, inventiva, haioasa ca si tine/el/ei. Nu-mi convine ca eu sa fiu « proasta » cand nu stiu, iar tu, barbatule – un « om simplu/ordinar ». Daca e pe-asa…

Haideti sa haidem cu maimuta turbata la gratii !

Aeriene

                   Pana la descoperirea teleportarii, avionul ramane pentru mine inventia favorita.

Dimineata in aer

Wake up!

Dus cu nori si raze

Prin hublou

Mare de nori

In puf

Deasupra

Blue

Cerneala se unduie-n forme
Vartejuri de cavaler pe un cal (?)

Cerneala cu care m-am jucat e ca norii : daca te uiti atent, vezi tot felul de forme. Tu ce vezi?

Ce mai fac:

Convinsa de faptul ca o relatie la distanta nu poate rezista prea  mult, acum un an si jumatate m-am mutat in Franta. De atunci, am terminat (aproape) un master, m-am chinuit sa-mi gasesc de munca si m-am luptat cu alte angoase decat cele…de acum un an si ceva. Alt loc, alte cerinte, alte revelatii, alte nemultumiri (numai fata de mine), alte experiente extraordinare. Dupa lacrimi de ciuda ca franceza invatata acasa nu poate fi aplicata si in targ, m-am obisnuit cu accentul, cu zambetul celor care il observa fara sa-l critice, cu un program de invidiat, cu un EL care gaseste mereu cuvintele consolatoare. Perfect. Minunat.

Statutul de scolarita mi-a dat un pic de furca. Mi-am dat seama ca in facultate nu prea am avut metoda buna de abordat examenele. Am repetat greseli si le-am compensat cu noi revelatii.

Ca sa poti valida un an de master (unul cu nume pompos ca Monde du livre), trebuie sa faci practica intr-o biblioteca, librarie sau la o editura. Dupa o practica de doua saptamani la o biblioteca in anul 1, m-am invartit cum m-am rasucit si mi-am facut rost de practica la o fonoteca (in anul 2). In curand o sa se termine cele trei luni de munca la fonoteca. Si sunt mandra de ce am facut. Cel mai interesant a fost faptul ca am tratat un fond documentar sonor românesc. M-as opri din povestit, caci am impresia ca incep sa calc in strachinile calcului lingvistic.

Pe scurt totusi : un etnolog francez (Danielle Musset) a hotarat in anii ’70 sa abordeze in teza de doctorat «Mariajul la Moiseni», un sat din Tara Oasului. Pentru aceasta teza a venit de vreo cateva ori in Romania si a inregistrat vreo trei nunti (traditii, dansuri, cantece populare). O sa povestesc in urmatorul post cum am facut, unde m-am poticnit si cand am rasuflat usurata. Pana atunci, francofilii pot citi un articol despre acest fond, pe blogul fonotecii.

Azi intru in alt deceniu alinesc

Azi ma alint. Azi inventez cuvinte egocentriste si narcisiste ca «alinesc ». Azi ma gatesc. Azi ma gandesc la oamenii de care mi-e dor. Azi indraznesc sa fac rime simpliste. Pentru ca scriu ca intotdeauna : ce-mi trece prima data prin minte.

Parca as face un bilant al anului care a trecut de 14 zile. A fost interesant si colorat anul trecut. Si pentru ca e ziua mea, copiez constient ideea unei reclame ce ironizeaza rasismul. Asadar anul trecut:

Am fost rosie de placere cand am ajuns la Amsterdam si m-am zgait cu admiratie la casele superbe din caramida, cand m-am plimbat cu bicicleta pe strazile din piatra, cand am facut burti de ras si de orez indonezian – tot in Amsterdam.

Am fost galbena de durere cand am ajuns la spital cu dureri aparute din senin la toate articulatiile, dupa ani de oboseala cronica, disparuta (si durerea si oboseala) ca prin magie dupa refuzul diagnosticului unei boli ingrozitoare si mai ales a opririi…anticonceptionalelor. Chiar daca bagajul genetic e destul de ros pe la colturi, a fost greu sa nu fac legatura intre cele doua.

Am fost albastra de melancolie cand am incercat sa inlocuiesc prieteni (de fapt pe foarte putini), devenind poate mai suspicioasa, dar si mai greu de dezamagit.

Am fost mov…prin toata casa (perne, canapea, farfurii, linguri, haine :), indragostita de culoarea despre care profesorul de engleza spunea ca in perioada renascentista simboliza pacea.

Am fost verde de furie cand nu am fost in stare sa rotunjesc venitul venit in casa.

Am fost portocalie…sau aproape portocalie de la soarele care arde si parjoleste vara asa incat a trebuit sa transform crema de soare in accesoriu.

Am fost neagra de suparare cand am aflat ca nu s-au implinit chiar toate urarile de SANATATE celor carora le-am transmis din suflet.

Azi sunt mai alba ca anul trecut, dar la fel de fericita.

Iarna nu-i ca vara si nici portocalele ca pepenele

Frigul si nametii mediatici au trezit in mine o nostalgie fata de trecuta toamna simpatica si un dor ciudat de vara. Cel mai dor mi-e de fructul cu habitat de leguma – pepenele. Pot sa-l consum in cantitati industriale, fara sa-mi fie rusine de stadiul rotund in care ajunge magazia gastrica. Muntii mici de zaharoza de pe miezul racoritor mai mult sau mai putin sangeriu zgandaresc si in toiul iernii ceea ce numim « pofta ». Pana si intr-un tablou botezat « natura moarta » mi se pare apentisant.

Pistrui de samburi

Vocea un pic infundata de frig imi aminteste didactic ca trebuie sa consumam fructele si legumele de sezon. Ca sa nu contrazic vocea care mi-e destul de prietena, dau drumul la zambet , dar nu stiu cum se activeaza deodata intre doi neuroni imaginea rosiilor cumparate acum doua saptamani. Tot rosii, tot tari. Fara prea mult gust, stomacul se stramba cu un chiuit surd. Dupa « punctul » din fata lui «dupa » ar urma previzibilul discurs despre calitatea regretabila si dubitabila a ceea ce mancam. Il stii. Solutia ar fi piata. E departe insa (si de mine) iar cine te asteapta acolo are haine de taran si portofel de comerciant. Nu prea mai cred in « naturaletea » produselor de la piata.

Nu-i nimic. Vine Craciunul. Portocalele din fructiera il anunta. Mai ales cand le deranjezi pungile minuscule ascunse in coaja. Sunt ca pungile aruncate vara de la vreo fereastra, numai ca pline cu seva portocaleasca care se razbuna pe degete colorandu-le. Nu mai am aceeasi placere de a le consuma ca atunci cand eram mica, insa Craciunul miroase in continuare a portocale.
Craciunul tau cum miroase ?

Pe bicicleta...mecanica