De la Alina la Zaharia

Aeriene

2011-05-16T14:22:00.000+03:00

Pana la descoperirea teleportarii, avionul ramane pentru mine inventia favorita.

Dimineata in aer

Wake up!

Dus cu nori si raze

Prin hublou

Mare de nori

In puf

Deasupra

Blue

2011-04-28T00:05:00.000+03:00

Cerneala se unduie-n forme
Vartejuri de cavaler pe un cal (?)

Cerneala cu care m-am jucat e ca norii : daca te uiti atent, vezi tot felul de forme. Tu ce vezi?

Ce mai fac:

2011-04-25T20:26:00.007+03:00

Convinsa de faptul ca o relatie la distanta nu poate rezista prea mult, acum un an si jumatate m-am mutat in Franta. De atunci, am terminat (aproape) un master, m-am chinuit sa-mi gasesc de munca si m-am luptat cu alte angoase decat cele…de acum un an si ceva. Alt loc, alte cerinte, alte revelatii, alte nemultumiri (numai fata de mine), alte experiente extraordinare. Dupa lacrimi de ciuda ca franceza invatata acasa nu poate fi aplicata si in targ, m-am obisnuit cu accentul, cu zambetul celor care il observa fara sa-l critice, cu un program de invidiat, cu un EL care gaseste mereu cuvintele consolatoare. Perfect. Minunat.

Statutul de scolarita mi-a dat un pic de furca. Mi-am dat seama ca in facultate nu prea am avut metoda buna de abordat examenele. Am repetat greseli si le-am compensat cu noi revelatii.

Ca sa poti valida un an de master (unul cu nume pompos ca Monde du livre), trebuie sa faci practica intr-o biblioteca, librarie sau la o editura. Dupa o practica de doua saptamani la o biblioteca in anul 1, m-am invartit cum m-am rasucit si mi-am facut rost de practica la o fonoteca (in anul 2). In curand o sa se termine cele trei luni de munca la fonoteca. Si sunt mandra de ce am facut. Cel mai interesant a fost faptul ca am tratat un fond documentar sonor românesc. M-as opri din povestit, caci am impresia ca incep sa calc in strachinile calcului lingvistic.

Pe scurt totusi : un etnolog francez (Danielle Musset) a hotarat in anii ’70 sa abordeze in teza de doctorat «Mariajul la Moiseni», un sat din Tara Oasului. Pentru aceasta teza a venit de vreo cateva ori in Romania si a inregistrat vreo trei nunti (traditii, dansuri, cantece populare). O sa povestesc in urmatorul post cum am facut, unde m-am poticnit si cand am rasuflat usurata. Pana atunci, francofilii pot citi un articol despre acest fond, pe blogul fonotecii.

Azi intru in alt deceniu alinesc

2011-01-14T13:13:00.007+02:00

Azi ma alint. Azi inventez cuvinte egocentriste si narcisiste ca «alinesc ». Azi ma gatesc. Azi ma gandesc la oamenii de care mi-e dor. Azi indraznesc sa fac rime simpliste. Pentru ca scriu ca intotdeauna : ce-mi trece prima data prin minte.

Parca as face un bilant al anului care a trecut de 14 zile. A fost interesant si colorat anul trecut. Si pentru ca e ziua mea, copiez constient ideea unei reclame ce ironizeaza rasismul. Asadar anul trecut:

Am fost rosie de placere cand am ajuns la Amsterdam si m-am zgait cu admiratie la casele superbe din caramida, cand m-am plimbat cu bicicleta pe strazile din piatra, cand am facut burti de ras si de orez indonezian – tot in Amsterdam.

Am fost galbena de durere cand am ajuns la spital cu dureri aparute din senin la toate articulatiile, dupa ani de oboseala cronica, disparuta (si durerea si oboseala) ca prin magie dupa refuzul diagnosticului unei boli ingrozitoare si mai ales a opririi…anticonceptionalelor. Chiar daca bagajul genetic e destul de ros pe la colturi, a fost greu sa nu fac legatura intre cele doua.

Am fost albastra de melancolie cand am incercat sa inlocuiesc prieteni (de fapt pe foarte putini), devenind poate mai suspicioasa, dar si mai greu de dezamagit.

Am fost mov…prin toata casa (perne, canapea, farfurii, linguri, haine :), indragostita de culoarea despre care profesorul de engleza spunea ca in perioada renascentista simboliza pacea.

Am fost verde de furie cand nu am fost in stare sa rotunjesc venitul venit in casa.

Am fost portocalie…sau aproape portocalie de la soarele care arde si parjoleste vara asa incat a trebuit sa transform crema de soare in accesoriu.

Am fost neagra de suparare cand am aflat ca nu s-au implinit chiar toate urarile de SANATATE celor carora le-am transmis din suflet.

Azi sunt mai alba ca anul trecut, dar la fel de fericita.

Iarna nu-i ca vara si nici portocalele ca pepenele

2010-12-22T23:20:00.007+02:00

Frigul si nametii mediatici au trezit in mine o nostalgie fata de trecuta toamna simpatica si un dor ciudat de vara. Cel mai dor mi-e de fructul cu habitat de leguma – pepenele. Pot sa-l consum in cantitati industriale, fara sa-mi fie rusine de stadiul rotund in care ajunge magazia gastrica. Muntii mici de zaharoza de pe miezul racoritor mai mult sau mai putin sangeriu zgandaresc si in toiul iernii ceea ce numim « pofta ». Pana si intr-un tablou botezat « natura moarta » mi se pare apentisant.

Pistrui de samburi

Vocea un pic infundata de frig imi aminteste didactic ca trebuie sa consumam fructele si legumele de sezon. Ca sa nu contrazic vocea care mi-e destul de prietena, dau drumul la zambet , dar nu stiu cum se activeaza deodata intre doi neuroni imaginea rosiilor cumparate acum doua saptamani. Tot rosii, tot tari. Fara prea mult gust, stomacul se stramba cu un chiuit surd. Dupa « punctul » din fata lui «dupa » ar urma previzibilul discurs despre calitatea regretabila si dubitabila a ceea ce mancam. Il stii. Solutia ar fi piata. E departe insa (si de mine) iar cine te asteapta acolo are haine de taran si portofel de comerciant. Nu prea mai cred in « naturaletea » produselor de la piata.

Nu-i nimic. Vine Craciunul. Portocalele din fructiera il anunta. Mai ales cand le deranjezi pungile minuscule ascunse in coaja. Sunt ca pungile aruncate vara de la vreo fereastra, numai ca pline cu seva portocaleasca care se razbuna pe degete colorandu-le. Nu mai am aceeasi placere de a le consuma ca atunci cand eram mica, insa Craciunul miroase in continuare a portocale.
Craciunul tau cum miroase ?

Pe bicicleta...mecanica

Cica: Sinuciderea europenilor

2010-11-05T12:37:00.009+02:00

Am primit un ppt cu un nume apocaliptic. Nu stiu daca este intr-adevar un interviu al d-lui Neagu Djuvara, dar mi s-a parut foarte…rasist. Imi voi permite sa contrazic un pic interviul, chiar daca dispun de o inteligenta mediocra si o cultura asemenea.

Pepeteul incepe in forta cu zicerea: Europa de maine apartine arabilor si tiganilor carora li s-au deschis portile. De fapt unora li s-au deschis, altii au intrat cu forta. Nu mai conteaza. Caci fenomene de migratie au existat dintotdeauna – vezi stramosii tiganilor, rromilor, jitanilor sau ce nume li s-a mai dat, popoare venite din India care s-au asezat peste tot in Europa. Ceea ce mi se pare si mai interesant este insa migratia « dorita », migratia «incurajata » si migratia « indreptatita ». Ordinea nu e obligatorie pentru ca din pacate nu stiu foarte multa istorie. Am totusi nesimtirea sa amintesc ca desi toate marile puteri se plang acum de migratie si metisaj, ele sunt cele care au dorit-o, au incurajat-o, iar din multe puncte de vedere imigrantii din Germania, Franta, Italia, Spania au toate drepturile sa fie acolo.

In Germania sunt destul de multi turci. Sunt acolo inca din secolele 17 si 18 cand Imperiul Otoman, care inca parjolea tot ce gasea prin Balcani si mai sus, a trebuit sa se retraga, lasand in urma destui soldati. Apoi prin anii 60, Germania a avut nevoie de multa mana de lucru pentru a se reface dupa razboi. Si care e cel mai ieftin mijloc ? Toata lumea stie – imigrantii. La fel au facut toate celelalte puteri, in decursul a mai multor perioade.

Franta de asemenea a recrutat, inca de dupa Primul Razboi Mondial, mana de lucru din nordul Africii, din Indochina si China, iar intre cele doua razboaie din Europa de Est.

Despre Italia si Spania nu mai intru in detaliu istoric pentru ca prezentul e mai graitor: toti avem rude, cunostinte, prieteni care au plecat pentru a munci peste granita. In majoritatea cazurilor nu cred ca a fost o decizie usoara si nici o viata roz. Eterna NEVOIE si SARACIE te indeamna la multe compromisuri...

Asadar nu cred ca marile puteri ar trebui sa se planga de metisaj si nici noi nu ar trebui sa le plangem. Cu atat mai mult cu cat, dupa ce ai o istorie de cuceritor imbogatit (Anglia, Franta, Spania care a avut muuulte colonii), dupa ce ai o istorie de negot cu negri (Olanda care a carat peste tot sclavi in frumoasele-i vapoare), te poti astepta la o circulatie a colonizatilor in tara colonizatoare. Si ca sa continuu ideea… « corcitului », mi se pare ca de fapt tarile occidentale s-au obisnuit cu propriul metisaj. Mai greu ne este noua, celor din est sa-l acceptam, noi fiind de mici destul de rasisti (ma rog…aici ma abtin sa-mi dau drumul la gura in ceea ce priveste rromul amar, cu gust coclit si o calitate de retinut - inventivitatea).

Ca sa termin cu metisajul, explic de ce am ales pentru acest articol o poza cu o…metisa…Marie N’Diaye, autoare franco-senegaleza, castigatoare a premiului Goncourt in 2009. Ceea ce inseamna ca si ce se naste din imigrant tot arta poate produce.

Alta observatie din pps se referea la schimbarile inevitabile ale societatii, artei, stiintei etc… vazute ca semne ale unui nou Ev Mediu – mda…cum poti categorisi o perioada in care plimbam dej’tu pe ecranul unui smartphone, trimitem semnale fumigene prin videoconferinta si lasam robotii sa se ocupe de probleme medicale?

Dar cea mai dureroasa afirmatie pe care o aud de mult timp si sunt sigura ca si stramosii stramosilor nostri au auzit-o este ca tinerii nu au idealuri, nu mai au nici o ambitie si nu mai fac copii. Pe langa faptul ca e destul de greu sa ai ambitii intr-o tara in care aproape nu mai exista patura sociala de mijloc, unde numai cativa care fura, pardon « fac afaceri »(cu Statul sau prin orice alta metoda ilicita) au multi bani, in care…in care…toata lumea stie cum e, mi se pare totusi ca sunt multi tineri extraordinari si mai fac si copii in ciuda unui decor trist. Nu stiu despre voi, dar eu cunosc numai tineri frumosi si destepti !!

In concluzie problema nu este cauzata de tineri, ci de babacii comunisti, limitati, cu coruptia in sange si demagogia in ADN.

Poze cu perdea

2010-08-30T13:33:00.006+03:00

Masca de perdea

Soare mov

Spre terasa

Ce zice o picatura cand se loveste de geam?

2010-07-26T14:21:00.003+03:00

- De data asta nu a durut asa de tare!

- Un fleac, mi-am pus casca si genunchiere!

- Important e ca nu sunt singura care cade...mai sunt si alte cascate.

- Daca bate vantul, m-am dus...

- Mi-am cumparat coltzari: nu mai alunec.

- Ce-au zis la meteo...iese soarele?

- Sunt uda leoarca. Sper sa nu racesc.

- Ai vazut-o p-aia? Parca n-a plouat in viata ei!

- "Ploua, ploua, ploua...vreme deee betieee"...hm, ca si cum te-ai putea imbata cu apa rece.

- Mai taci - nu esti decat o apa de ploaie!

Ce-ar putea sa mai zica?

Sf. Gheorghe

2009-07-20T17:43:00.024+03:00

Cand am senzatia ca norocul s-a expatriat la alta persoana, tocmai atunci se intampla ceva si imi schimb parerea fluctuanta. Norocul s-a gandit sa-si fluture fata acum 3 ani, cand am fost admisa in tabara de creatie organizata de Nicu Alifantis, la Sf. Gheorghe. Am avut noroc acum 2 ani cand, aceeasi tabara-concurs Prometheus nu s-a mai tinut, dar am fost invitata pentru doua recitaluri pe scena Anonimului, din acelasi Sf.Gheorghe, in camping-ul Delfinul. Anul acesta am avut din nou noroc, iar organizatorii nu m-au uitat si m-au chemat sa mai cant pe frumoasa scena strajuita de multe bancute simpatice de lemn.

Cu prieten, frate, prietena fratelui la babordul ce pleaca din Tulcea, am fost dusa leganat vreo 3 ore, timp in care ba te sufoci in cabina pasagerilor, ba ti se face frig pe punte, ba te ineci cu fumul pasagerilor ai caror ochi aluneca pe colturi de apa ce ai dori sa fie mai curata, ba incep sa te muste emotiile pentru ca stii ce frumusete te asteapta la capatul voiajului.

Ce lasi in urma nu mai conteaza. Esti nerabdator sa vezi pamant, case, scoici, nuferi, stuf, pod, terasa de lemn, scena, plaja, pescarusi. Mai este pana la Sf. Gheorghe...

In sfarsit constructiile infrumusetate de lemn si machiate cu stuf, ce comunica prin alei de ciment, gadilate de iarba - Camping-ul Delfinul.

Uau, ia uite ce scrie?:) Cam mare - nu? Da, dar de ce sa stea ecranul degeaba? Sa munceasca! La fel ca si mine, in plin proces de reamintire a versurilor ce-mi scapa uneori printre neuroni.

Fac tot felul de moace si fete. De obicei in concertzele sprancenele fac gimnastica, ochii - genuflexiuni, pleoapele se tavalesc de emotii si buzele stau ascunse dupa microfon.

Fara putin efort, nu iese Re-ul. N-am ce-i face, trebuie sa-l dau afara din corzile vocale. Si eu din nou...Falling.

Cea mai frumoasa plaja. Ador plaja de la Sf. Gheorghe. Scoate linistea din cotloanele mintii, aduce bucuria in prezentul firii. Si pleosc: balaceala aproape toata ziua. In fata - mare, in dreapta - Delta. Ce-ai putea sa-ti mai doresti?

Zbrrr peste valuri

Delfin de lemn in deriva

Vuuum...pe uscat

Triunghi de Delta

Reflex-ie

2009-06-11T13:45:00.006+03:00

Constiinta m-a luat de urechi ca cica n-am mai scris demult, prezentand simptome de nesimtire. Asa ca am intrat prin efractie intr-un gand proprietate personala, l-am scuturat de superficialitate si l-am jecmanit de esenta. Cu prada in traista, am mai colindat niste concluzii.

Umbla vorba pe la mine prin cap ca noua, oamenilor, ne este mai usor sa credem despre ceilalti orice ipoteza murdarita de negativ. Este mult mai usor – aproape natural sa faci asta decat sa iti folosesti simturile ca sa detectezi calitatile gustoase. Mi se pare ca dezvoltam un motor psihologic specializat in potentarea celor mai insignifiante defecte - ale altora. Poate ma insel. Sper. Dar la cat realism face slalom printre leucocite…

Fenomenul de barfa este arhaic, probabil chiar genuin. Cred ca si in Paleolitic, in principal femeile, se mai adunau pe la un colt de pestera si mai zgariau cate-un desen rupestru pe o bucatica de stanca. Decodare: Ai vazut draga ce salbatic ii statea pielea aia de leopard ?...

De fapt daca ii denigrezi in gand sau verbal pe ceilalti, inconstient iti poate folosi la propria parere despre sine. Printr-un simplu exercitiu de comparatie tacita, iesi castigator(oare) in concursul « cine-i mai fain ».

Oare la ce ma gandeeesc?

2009-05-10T21:39:00.005+03:00

Dupa ce ca nu am mai scris de mult timp, mai si vin cu obraznicii interactive. Probabil o sa-mi raspunda ecoul. Ei...incerc si eu!
Asadar astept la "comentarii" sa-mi spuneti (cu citat sau nu) la ce credeti ca ma gandeam.
Dulce asteptare...:)

Aseara in Expirat, maine in Iron City, joi in Nautilius

2009-03-17T22:54:00.000+02:00

A iesit fain aseara. M-am auzit cum nu m-am mai auzit de ceva timp. Mi-au iesit si cover-urile...pe nas – m-am linistit pentru ceva vreme. Eu stiam de pericolul de a fi comparat(a) cu originalul (nici macar varianta live:), dar am zis ca imi asum eventualele critici. Aceasta pentru ca sunt piese pe care le iubesc, care ma fac fericita in momentul in care le cant. Nu e vorba de snobism – nici macar de faptul de arata ca si eu pot sa execut triluri ca Alicia Keys. Dar daca se nimereste in public un fan al vreunei imitate, taci chitic si te bucuri de ceilalti ochi si celelalte urechi. Mi s-a recomandat sa abordez piese cu pielea mai putin inchisa. E urat din partea mea sa cant un „Hit the Road Jack” daca n-am voce de negresa. N-avem de unde – mama-tata sunt albi si nici mamaia nu era tzigan. Asa ca ma voi pune cu burta pe compus. Numai ca si aici exista un pericol: lumea nu intra in joc auditiv hedonist la prima auditie – e un pic mai greu. Si risti sa-i plictisesti. Ma voi gandi la alta „strategie”.

Pana una alta – nu renunt la conceptul „mozaic” – adica „una de-ale lor, una de-ale mele” (bineinteles ca aseara am dat "duma" cu eroare 404 si am zis „una de-a mea, una de-a lor” – insa mi-am amintit ca acolo s-ar pune „dintre” si efectuam acordul).

Joi in Nautilius (http://www.danifat.blogspot.com/), in afara de piesele mele o sa cant si piese populare din toate zonele mari ale tarii – ca sa-l multumesc in sfarsit pe taica-meu care s-a tinut de mine sa ascult muzica populara, iar eu continuam cu Bach, Chopin si Beethoven. O sa fac un itinerariu muzical pe harta noastra pescareasca incercand sa reproduc prin cutia de rezonanta din dotare diferite floricele invatate de la mama – ce am putut retine pentru ca mama e de neegalat. Si nu exagerez. O mare bucurie am gasit in restaurantul cu scoici si doua acvarii de pe strada Popa Nan – exista pe scena un pian electronic. Asa ca mai am o surpriza mica pe 19 martie.

Maine in Iron City, este concert cu Zoia Alecu ( http://folkfrate.blogspot.com/2009/03/carari-de-maci.html.) O sa cant in deschidere cateva piese – in functie de ce zice regizorul de scena – sau regizorii. In inchidere o sa fie Cristina Andries, Stefan Tivodar, Mysha, Teddy, Johnny, poate si Dragos - adica numai simpatici.