Mi se pare inca haioasa replica pe care nu pot s-o citez (It’s not about you, it’s me), dar al carei sens era – “it’s all my fault, but I leave you”. Tocmai de aceea vreau sa fac un joc prozaic de cuvinte si sa incep cu “It’s not about me, it’s about you”. Despre tine ar trebui sa fie vorba si sa nu accepti “chestii” cu care nu esti de acord, care nu te reprezinta deloc, care iti creeaza un disconfort (sa ti-l imaginezi pe cel mai mare – ca sa aiba exemplul greutate!). Dar cum sa scapi de obisnuinta de a accepta chestii? Odata ce unul se obisnuieste cu a face concesii, celalalt accepta ca un zeu impartial si mandru micile jertfe ale supararilor interioare. Psihologia mea de balta a concluzionat, dupa atente priviri cercetatoare, ca in majoritatea cuplurilor, unul renunta mai mult. Problema apare insa cand celalalt nici nu mai pune in calcul ca ar putea ceda. E clar: el domina, iar dominatul trebuie sa suporte. Bun, si daca nu accepti, ce? Daca pleci, ce? O sa te inlocuiasca pentru ca sunt destule singure care i-ar accepta mofturile numai ca sa scape de statutul ingrat. Am pus „destule” pentru ca mi se pare ca mai ales femeile aduna un mare grad de satisfactie si stare de bine daca nu sunt singure. Reusim asa mult sa traim prin celalalt, incat uitam ca exista si alte activitati care ne pot implini (bineinteles niciuna in gradul in care o face o relatie:) Yes, sure...
Am experimentat si m-am perpelit de multe ori pentru statutul de “fara Valentin”. L-am probat pana am inceput sa rad de el, pana la a crea axiome: mai bine singur decat cu cineva cu care sa nu te potrivesti, cu care sa nu imparti vise, pasiuni, hobby-uri, cu cineva despre care simti ca te trage in jos si ca nu te rotunjeste in nici un fel (in afara de cazul in care va rotunjiti mergand sa mancati impreuna niste „mancare grabita”). Axioma era bineinteles formulata in alte momente decat in cele in care imi simteam carnea tipand dupa o imbratisare, stomacul tipand dupa ciocolata sau orice alt stimulator alimentar cu valoare compensatorie, privirea dupa o privire mangaietoare.
Cunosc multi oameni singuri care nu inteleg de ce sunt singuri. Exista normal printre ei pretentiosi (-oase), dificili (-ile), prea inteligenti (-ente), dar niciunul dintre aspecte nu este o „scuza” valabila . La un moment dat, am avut senzatia unei ditamai revelatii: mi s-a parut mie ca oamenii nu stiu sa se gaseasca, ca nu stiu sa se aprecieze, ca nu pot trece de prima impresie, ca nu se obosesc sa caute dincolo de aspectul fizic de exemplu. Cand „singurii” folosesc aceleasi metode de evaluare ca acelea cu care sunt evaluati, rezulta „singurii”. Tot ce zic nu duce decat la incurajarea de a avea mai multa indulgenta in momentul in care intalnim oameni. Iar indulgenta e sora vitrega cu concesia, o cunoasteti – a fost prezenta si in primul paragraf. Am rezolvat si cu caracterul circular al zicerii mele.
„Pentru cei fara Valentini” este conceptul surogat al concertzelului meu din 11 februarie din Vibes de pe Baba Novac, nr. 9G (de langa restaurantul Rucar), ce va vibra de la ora 21. Este o aparenta reactie la 14 februarie (caci eu imi sufoc de mult timp tendintele contestatare) si o sincera dorinta de alina-re a celor singuri, a celor care vor avea cel putin un zambet intors in acea zi. Majoritatea cantecelor mele par cam triste din cauza ca atunci cand sunt vesela, sunt prea ocupata cu veselia ca sa pun mana pe chitara. Asa...cand sunt trista, am mai multa...stare si timp. Ceea ce mi se pare mie interesant este ca multe melodii triste imi produc atata bucurie si le cant cu atata placere, incat nu simt deloc tristetea (lor). Eh, fiecare cu gugustiucii sai.
